Povestire scrisă de Alexandra Pascu, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 26 februarie 2017.
Întotdeauna privirile, ochii, pentru el sunt ca o oglindă a omului din față. De-ar coincide oglinda cu ce le iese pe gură. A treia oara săptămâna asta, când se găsește la masă cu oameni care spun nimic. Niște hiene care mușcă orice gând încerci să împărtășești. Gânduri moarte înainte să le rostești. Le-au și mâncat. Și atunci spun toți nimic, un nimic care nici măcar nu-i al lor. După o tăcere criminală, că tăcerea îi doare și îi omoară pe unii, se aude:
— Și să vezi fază…
Moment în care își aprinde o țigară și își privește prietenul gesticulând, să fie nimicul bine ambalat, nu de alta. Se uită, dă din cap, încearcă să fie interesat, o piesă dintr-un teatru în care toți sunt angajați de mult. El, Robert, n-a fost niciodata un actor implicat. Mai dă pe la teatru să-l știe lumea că joacă, se comportă și el ca oamenii inteligenți din teatru care spun nimic.
La masă mai sunt cel puțin 10 persoane, 10 persoane care s-au adunat din întâmplare, 10 care au un singur lucru în comun. Cândva, pe la începuturi, erau ăia care ieșeau.
Marta încă arată bine. Marta e fosta prietenă a lui Robert și a încă unora de la masă. Din liceu, de când se cunosc, au ieșit toate combinațiile de cupluri posibile. Heterosexuale. Cu mici scăpări. Și fiecare are un secret cu cel puțin unul din grup, pe care eventual cel puțin un altul din grup nu trebuie să îl afle. Robert îi aruncă o privire Martei care vrea să spună ceva și Marta îi răspunde, fără să se înțeleagă.
Pe la începuturi, nimeni n-avea încă un secret, era dorința să-l aibă. De la începuturi, s-au adunat atâtea, că nici n-ar avea timp să le afle pe toate.
Un moment de liniște, atâtea suflete tinere și atâtea idei înecate din fașă.
Hop și unul a zburat. E Andrei. Spune un „eu am plecat”, întinde mâna unui comesean, doi, mai pupă una, două tipe și s-a dus. Robert o ia și el pe urmele lui, totuși cu Andrei mereu a avut ce vorbi și, mai ales, a putut să îi transmită ceva.
— Hei, stai puțin, spune Robert, și îl ajunge din urmă pe Andrei. Încotro?
— Am parcat ceva mai încolo.
Urmează o liniște binevenită, o mică perioadă de tranziție de la atmosfera tensionată la orice ar urma.
— Hai la o bere langâ Cișmigiu.
Greu se refuză o bere. Berea-i mijloc de socializare, te dezleagă și te apropie. Dar nu ca vinul, vinul, când te dezleagă, te apropie prea tare. Berea-i numai bună.
