Povestire scrisă de Ioana Maria Stăncescu, aleasă de Ștefania Mihalache la Creative Writing Sundays, pe 1 octombrie 2023, la tema: o povestire în care twist-ul este introdus prin propoziția: „Și, deodată, cineva bate la ușă”.
— Ia, fetelor, ia să vedem ce minciuni ne-or mai zice ăștia.
Doamna Zamfir întinse mâna către noptieră și pipăi după telecomandă. Aici erai, șopti și apăsă pe buton ca pe un trăgaci. Se auzi o voce de bărbat vorbind politică – iarăși trăncăne ca nărozii – mormăi supărată și dădu să se lungească în pat. Își mutase de curând televizorul în dormitor, să-i fie mai comod, mai ales că, de la o vreme, i se întâmpla să adoarmă la filme înainte de final.
— Poate găsim o comedie de pe timpuri, când femeile erau slabe, elegante și cu sprâncenele subțiri. Așa, ca mămica. Tu ce părere ai, Marta?
Proțăpită în mijlocul patului, Marta tăcea. Rămăsese cu capul înclinat ușor spre stânga și privirea fixă. Avea o rochie din catifea verde, cu mâneci bufante și guler înalt. De dimineață, doamna Zamfir îi pieptănase părul lung și i-l prinsese cu o fundă galbenă, luată din Obor. Ieșise să cumpere niște banane, să dea de pomană prin bloc, să fie de sufletul maică-sii. Se făcuseră douăzeci de ani de când nu mai era. Ce frumusețe de femeie, se gândi doamna Zamfir și parcă îi auzi vocea subțire, ușor rârâită, care îi repeta seară de seară: „o fată trrrebuie să-nvețe să doarrrmă singurrră”. Așa spunea și țac, țac, învârtea zăvorul de două ori înainte să umple scările cu sunetul tocurilor cui. Pe vremea aia, maică-sa avea doar douăzeci și ceva de ani, o talie de invidiat, o cohortă de admiratori și niciun chef să fie mama cuiva, mai ales a unui copil din flori. „Tu acum te culci cuminte, îi zicea, iarrr eu o să-ți aduc o păpușă nouă”. Și chiar îi aducea. Fel de fel de păpuși, toate elegante și frumos îmbrăcate, așa ca ea.
Doamna Zamfir își frecționă un pic genunchii umflați și se lăsă să cadă pe o parte.
— Ia, Tino, ia dă-te mai încolo, să nu cumva să te strivesc, că te știu sensibiloasă, spuse și-și trase perna mai aproape de noptieră, acolo unde, dintr-o fotografie alb-negru, mămica o privea înfășurată într-o scurtă de blană. Ce talie avea, zise cu năduf doamna Zamfir, căutând din priviri cutia cu bomboane. Așa se obișnuise de mică, să ronțăie până adoarme. Luă o pralină, dădu să-i desprindă cu dinții glazura de ciocolată albă, când deodată, cineva bătu la ușă.
— Asta e bună! Cine ce-o mai vrea la ora asta?
Băgă bomboana cu totul în gură, se ridică cu greu din pat, pescui de pe fotoliu halatul de poplin, își petrecu cordonul peste burta proeminentă și o porni orbecăind, spre intrare.
— Care ești acolo?
Aprinse lumina în vestibul și-și lipi un ochi de vizor. O văzu pe vecina cea tânără și cam zăludă, de se mutase de curând la trei. Deschise ușa și rămase proțăpită în prag, cu o mână în șold și alta pe cantul ușii.
— Daaa?
Femeia îi zâmbi larg, își dădu o șuviță după ureche, avea părul lung și blond, ca mămica, se gândi doamna Zamfir, era îmbrăcată într-o rochie neagră, cu bretele, care se termina la o palmă deasupra genunchilor, era frumoasă, tânără și slabă și cu colțurile ochilor făcute cu tuș.
— Bună seara. Sunt Vichi. Ne-am cunoscut de dimineață, la avizier, când mi-ați dat bananele și mi-ați zis că locuiți fix sub mine. Iar ea e Matilda, spuse și-și duse o mână la spate, scoțând de acolo o fetiță mărunțică și grăsună, îmbrăcată într-o rochie roz, cu volane.
— Ce păpușică! exclamă doamna Zamfir și se aplecă ușor, uitându-se mai bine la copil.
— Aș putea să v-o las câteva ore? Am și eu o întâlnire în seara asta și nu știu ce să fac cu ea. Dobitocu’ n-a apărut și eu nu reușesc s-o adorm, că e casa nouă și încă nu s-a obișnuit. E cuminte, o să vedeți, nu vorbește prea mult, dacă deschide gura e mai degrabă de foame, zise femeia și dădu drumul la un râs sănătos.
Doamna Zamfir își mută privirea de pe obrazul plin de fard al femeii pe cel rotunjor al fetiței și oftă. S-a dus naibii filmul meu, se gândi și, fără nicio vorbă, se dădu din ușă. Matilda se uită în sus la maică-sa care cu o mână continua să-și aranjeze șuvița rebelă, în timp ce cu cealaltă o împingea de la spate, spre un hol mic și întunecos.
— Gata, eu am fugit! spuse veselă și, din spatele ușii închise, doamna Zamfir o auzi cum umple blocul de răpăiala tocurilor.
Rămasă în hol, fetița mototoli în pumn volanul rochiței, legănându-se de pe un picior pe altul.
— Hai în casă, ce-ai rămas aici, o dojeni doamna Zamfir și deschise ușa către sufragerie.
N-avea decât două camere. Suficient. Când i-au dat-o acasă, i-a cedat maică-sii dormitorul. Să-și facă de lucru cu fetele, să-i mai țină de urât. „Ce frrrumoase sunt, zicea mămica, și ce elegante!” Așa erai și tu, fix așa, îi repeta ea și o tot mângâia pe capul chel, ca de bebeluș.
Matilda făcu ochii roată prin cameră. Nu era mai nimic de văzut. Niște mobilă urâtă și cam atât. Se opri în dreptul unei uși.
— Aici ce-ai? întrebă și, fără să mai aștepte răspuns, apăsă pe clanță.
Și atunci dădu cu ochii de ele.
— Oaaau, câte păpuși!
Își azvârli în grabă papucii din picioare și se pregăti să se arunce în pat. Niciodată nu mai văzuse atâtea păpuși într-o cameră de adult. Și atât de frumos îmbrăcate, ca Vichi când ieșea în oraș.
Doamna Zamfir se repezi la ea, o prinse de braț, aruncă o privire speriată către poza de pe noptieră și zise pe un ton serios:
— Mare grijă cum te porți cu ele. Mai ales cu Tina, care e sensibilă și supărăcioasă, îi spuse și luă o păpușă blondă, cu păr lung și rochie neagră și o propti de o pernă.
Fetița se apropie cu băgare de seamă și, cu gesturi blânde, începu să-și treacă mâinile peste bucle, funde, pălării, gulere de dantelă, rochii de catifea, panglici de mătase, pantofiori cu barete subțiri, șosete minuscule, șiraguri mărunte de perle și gentuțe de lac.
— Și ce faci cu atâtea păpuși? Te joci?
Doamna Zamfir trase aer în piept și rămase cu ochii la noaptea de-afară. Tăcu. Nici fetița nu insistă. Părea obosită. Căscă și se cuibări mai bine între o păpușă cu pălărie roz și rochiță vișinie și o alta tunsă scurt, cu tunică de catifea și fustă dreaptă, prinsă în talie cu o panglică verde. Lângă ea, pe pat, doamna Zamfir schimba posturile. Nu-și vorbeau. Niciuna dintre ele nu era vorbăreață.
— Dacă ți-e somn, poți să te culci.
— Dar mi-e dor de mami, spuse fetița și se frecă la ochi.
— O fată trebuie să învețe să doarmă singură, îi spuse doamna Zamfir și o înveli cu un colț de cuvertură.
Matilda se întoarse pe o parte și arătă cu degetul către poza de pe noptieră.
— Asta cine mai e?
— Mama mea, răspunse doamna Zamfir.
— Știi, zise fetița, și eu o să primesc o păpușă frumoasă. Mi-a promis mami că dacă stau cuminte cât e ea plecată, îmi aduce una nouă, cu păr lung, să pot să o coafez. Pe mama mea o cheamă Victoria, dar acolo, pe aplicația aia, se prezintă Vichi și așa îi spun și eu. Pe mămica ta cum o cheamă?
Doamna Zamfir strânse un pic din ochi ca pentru a-și aminti ceva și zâmbi chinuit.
— Cristina. Dar se prezenta Tina și așa am ajuns să-i spun și eu. Nu vrei tu mai bine o bomboană?
