TIMBRE

Povestire scrisă de Cristian Fetcu, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 11 octombrie 2020, la tema „cum ați petrecut pandemia sau cum ați petrecut vacanța de vară”.

Cu Dinu m-am întîlnit pe treptele poștei. A văzut cînd am scos cuponul din buzunar și a intrat după mine.                                                                                     

— O să fur niște plicuri de pe ghișeu cît timp e plecată tipa în cealaltă cameră după pachetul tău. Nu ai văzut nimic!

A așteptat în hol momentul în care femeia a plecat de la ghișeu, apoi a acționat ca un profesionist. Am ieșit pe ușa poștei cu teama că lipsa plicurilor a fost deja observată. În mintea mea se amestecau toate furturile din cartier, de la carbidul și țevile de plastic pe care ni le procuram de pe șantiere pînă la merele și cireșele din curțile vecinilor. Mai mult ne distram. Paznicii și vecinii închideau ochii uneori. Și chiar dacă ne vedeau, tot distracții rămîneau aceste mici furturi. Pe Dinu îl interesau furturile adevărate. Poate de asta nu venea niciodată cu noi. Mi-am imaginat că el fura roțile de bicicletă, cauciucurile de mașini și cartușele de țigări de sub treptele de la intrarea în subsolul blocului. Îl știam interesat de tot felul de curiozități. Colecționa, ca noi toți, abțibilduri, surprize de la gumele de mestecat Turbo, doze goale de bere și alte chestii de care știa doar el.                                                                   

Cu vreo săptămînă în urmă, Dinu mi-a spus că știe să picteze pe coli de hîrtie fără pensulă sau alte instrumente. Am crezut că sunt doar vorbe. Toți prietenii noștri din cartier se lăudau cu șmecherii al căror secret îl păstrau pentru ei. Devenise aproape o formă de salut între noi. În după-amiaza aceleiași zile, Dinu a intrat în apartamentul meu fără să sune sau să bată la ușă. L-am privit cum își așază tuburile cu guașe pe masa din bucătărie și cum stoarce pe mijlocul colii de hîrtie cîte puțin din fiecare. A îndoit foaia și a presat-o cu palmele. Formele pe care le-am văzut imprimate după ce a desfăcut cele două jumătăți ale foii semănau cu seria de timbre pictate din clasorul meu. M-a fascinat atît de mult ideea, încît o zi nu am mai ieșit din casă. După ce mi-am consumat în felul ăsta toate colile de desen și am stors toate tuburile, am trecut la pasta de dinți, vopseaua de păr a mamei, ojă, ceva ingrediente din bucătărie și hîrtie de ziar.

Nu-mi era clar de ce, dar m-am dus să-l caut pe Dinu. La parterul scării unde locuia se auzea de la un radio buletinul hidrologic. Mi-l amintesc mai ales pentru că era transmis și în rusă și franceză. Probabil cineva uitase aparatul deschis. La ora aia în timpul săptămînii apartamentele erau aproape goale. Părinții noștri munceau, iar noi umblam aiurea prin cartier sau nu mai știu pe unde. Sunam de cîteva minute la ușa apartamentului și parcă țîrîitul soneriei era înghițit de cotele apelor Dunării. Mi-a răspuns o voce din celălalt capăt al apartamentului. Erau mai degrabă sunete decît cuvinte.

— De la mine se aude! Radioul ăla pornește numa’ cînd vrea el!

Eu am intrat pe ușa din față a scării iar el pe ușa din spate. A trebuit să dea un ocol blocului. Pe ușa din spate intrau sau ieșeau toți cei ale căror apartamente nu aveau vedere în spatele blocului. Părinții nu-i vedeau și puteau să-și facă de cap nederanjați.

— Să-ți spun o poantă! Venind încoace am văzut un popă intrînd în crîșma aia de lîngă școală. Știi la ce m-am gîndit?

— Lasă dumele! Îți spun eu la ce m-am gîndit cînd…

— Numa’ puțin să termin și-mi explici! Ziceam că popii ăștia îs rockeri deghizați. Se îmbracă în negru, poartă plete, bărbi, și-o ard prin crîșme. Am rîs pînă mi-au dat lacrimile.

— Ești nebun! Ce făceai dacă nu ne întîlneam la poștă?

— Hai mai bine să-ți alegi ceva!

— Ce să-mi aleg? Habar n-am ce-i în plicurile alea!

— Tot ce-ți trece prin cap.

— Păi îmi trece că m-am simțit ca și cum aș fi făcut duș cu ușa deschisă cînd te-am văzut că fugi cu plicurile.

— Bine că nu fac duș! Nu le mai furam.

— De unde știai ce e în ele?

— De la radio. Da’ termină cu întrebările astea! Intri sau ce faci?

Nu mai intrasem în apartamentul lui de vreo cinci ani. De cînd se scrîntise taică-su’. Prin cartier circulau zvonuri despre un accident care l-a transformat într-o legumă. Dinu spunea tuturor că taică-su’ s-a trezit nebun. Sunetele din celălalt capăt al apartamentului abia se mai auzeau. Dinu m-a împins în hol, a deschis ușa de la bucătărie și mi-a spus să-l aștept acolo cît se duce să vadă ce-i cu taică-su’. Îi știam bucătăria doar dintr-o fotografie pe care am găsit-o mai demult într-un sertar din camera părinților. Lipseau doar taică-miu și taică-su așezați la masă, sticla de vin, paharele și fumul dens de țigară. Pachetele sigilate de Carpați erau aranjate pe rafturile aceluiași suspendat ca volumele din biblioteca mea. Taică-su’ fuma ca șarpele pe vremea aia. A renunțat la țigări din ziua în care s-a scrîntit de frică să nu i se agraveze starea. I-am auzit certîndu-se. Toată scena dura deja de cîteva minute și mi-am imaginat că taică-su făcuse vreo criză, ceva. La felul în care urla, nu se putea întîmpla altfel. Îmi pierise cheful să mai aflu ce era în plicurile alea. Am ieșit în grabă. Urcam primele trepte spre apartamentul meu cînd mi-am adus aminte de pachet. Îl uitasem pe masa din bucătăria lui Dinu.