Povestire scrisă de Lavinia Andrei Jennings, remarcată de Péter Demény la concursul trimestrial de povestiri – „Un text urmuzian, dar nu epigon”.
La aceeași înălțime, legănându-se unul spre celălalt, capetele lor se asemănau foarte puțin. Al lui Gherase, bolovănos, pătrățos, parcă neterminat, cu peri albi și negri retezați scurt; al lui Tică, mărunt, rotund și sfrijit ca un măr vechi, acoperit cu puf anemic în creștet. Ochelarii cu lentile groase, fumurii îi coborau ritmic pe nas, provocându-i un tic grăbit de răspuns.
Asfaltul părea ud, după alunecarea tălpii, și Tică s-a gândit că plouase, mai ales că mirosea curat și rece, a verde proaspăt. Voise să întrebe, dar impulsul fusese prea slab să-i deschidă gura. Și-a mișcat imperceptibil brațul drept, ca să verifice dacă era asigurat, dacă nu cumva Gherase îl uitase. Dar totul era în regulă: i-a simțit degetele strângându-i instinctiv mâneca. Trezit din apatie, Gherase a început să spună ceva, dar hârșâitul prelung al unei mașini prin apă i-a acoperit cuvintele.
— Săru’mâna, dom’ățător, a auzit Tică de undeva din direcția umărului său stâng.
— Tot respectu’, a mârâit Gherase, maimuțărindu-se și făcându-l pe Tică, amuțit brusc, să rânjească rănit.
— Pe mine m-a salutat, deșteptule, s-a încumetat el, pe bâjbâite.
— Ei, nu mă-nnebuni! De unde știi mă, că doar nu l-ai văzut, l-a hârâit Gherase, smulgându-i osul din față.
— Îl cunosc eu, îi cunosc pe toți după glas. Nu l-ai mai vedea nici tu, a adăugat Tică, înciudat.
— Daa?! Și cine o să te mai care la preumblare? s-a rățoit Gherase. Seară de seară?! Că nu umblu și eu ca orișicare cu bătrâna mea, ori vreun nepot, nuuu, de ce?! Bat drumu’ ăsta cu prințese ca tine, care nici nu văd pe unde calcă, da’ tot buricu’ pământului se cred!
— Taci că-ți intră ploaia în gură!
Reîncepuse să picure și obrajii sensibilizați ai lui Tică zvâcneau sub bobârnacele reci. Atins, s-a întors de la lume, trecând tiptil în încăperile sale tainice, de culoarea ceții și a fumului de țigară. Lumina difuză estompa zgomotele, doar inima, ca un un ceas cu pendul, se auzea bătând familiar. Tică a rămas o vreme, pierdut în interioarele sale labirintice, ca singurul vizitator într-o casă muzeu.
Gherase nu s-a întors spre el, obișnuit fiind să nu comunice din priviri. Simțea picurii rari care-i loveau fruntea și era atent să nu-l bage pe Tică în vreo băltoacă. Au mers în liniște, apoi Gherase s-a scotocit după țigări și Tică s-a trezit pe jumătate, ca și cum i-ar fi bătut cineva cu degetul în geam.
— Stai!
Tică s-a oprit ca la o comandă militară. Gherase și-a scos din buzunar chibriturile, le-a zornăit și Tică a simțit aproape instantaneu mirosul de fum ieftin.
— Hai!
S-au pus iar în mișcare. După două, trei fumuri, lui Gherase i s-a făcut silă și a început să scuipe ușurel din vârful buzelor. Ploaia îi umezise țigara și a fost nevoit s-o arunce, indispus.
— Zi-o p’aia cu supa!
Tică și-a scos capul, somnoros, din labirint:
— Care supă? a încercat el să amâne începutul, ca să-și intre în chef.
Gherase nu s-a obosit să-i răspundă.
— Zice, subofițeru’ zice, treci afară! Erau dulapuri în curte și două mese de trimis la o altă cazarmă: iau gamela și ies, doar eu, că nu mă suferea. Dau să mă așez pe jos. Nu acolo, mănânci supa sus, pe dulap! Mă sui pe o masă și apoi mă cațăr pe dulap. Mă fac că nu mă mir, știu că asta vrea, nu-i nimica. Pun frumos gamela pe jos și, lângă ea, drepți, lingura în mână, fac genuflexiuni. Să nu verși, mă! Nu vărs, un-doi, un-doi, sus, jos. Și lingura pic, pic-pic, în farfurie, pic, pe lângă. Zbiară, nu vărsa, mă, pe urmă râde de înnebunește. Tare prost trebuie să fi arătat. Ei, dar nici nu bag vreo cinci linguri în gură, mai mult vărsasem, când uite că mai apare unul, mama lui, se plictiseau și râde și el cu poftă, preț de un minut, două. Atunci, cum mă uit la ei de sus, mă lovește un gând: mă legăn, ridic un picior, gata să cad, da’ iau direcția, calc pe marginea din afară a gamelei și jap! Supa cu tăiței în capul lor. Le curgeau tăițeii pe umeri! Auzi, Gherase, tu iar miroși a rachiu!
Mă simte amețitu’ ăsta mai rău ca nevastă-mea, și Gherase își dădu seama că ascultase cu gura căscată.
— Pe dracu’! Zi mai departe odată!
— Primu’ urla, dobitoc, nemernic, mă înjură, mă trage jos grămadă, mai mult în cap decât în picioare, eu casc ochii cât pot de tare, fac pe prostu’, cer iertare, mă strâmb și mă fac că mor de frică.
— Și nu-ți era! Dacă te trimiteau la carceră, sau mai rău?!
— Celălalt era și el stropit, l-a ignorat Tică, erou de astă dată. Și îmi umflă amândoi hainele în mână să mă duc la garaj, să le curăț cu benzină. Iau și vreo două picioare în fund, mă duc după colț și râd și râd de-mi vine să mă scap pe mine, așa, de unu’ singur. Ajung la garaj și nu le curăț, le înmoi un pic, așa la umeri și guler, în benzină. Când, ce să vezi, chiar atunci sună goarna! Mă uit să văd ce fac subofițerii și uite-i, amândoi fugind către mine, să-și ia hainele să se îmbrace de încolonare și, când ajung, mi le înșfacă și le îmbracă așa, lipite cu tăiței și duhnind a benzină…
— Mai avem o tură și pe urmă te duc acasă. Acuma stai un pic aici.
Gherase se grăbea să se depărteze; în curând avea să plouă de-a binelea. Tică și-a simțit brațul liber și a rămas nemișcat, ridicându-l puțin, depărtat de corp ca pe o aripă frântă. Erau, cu siguranță, în fața barului și se auzeau zgomote familiare, variind în intensitate după închiderea sau deschiderea ușii. Gherase nu-l lua niciodată înăuntru, ca să nu se încurce lumea în el. De fiecare dată, Tică se întreba cum ar fi dacă Gherase l-ar abandona din plictiseală, l-ar lăsa așa, în plata Domnului! Dar asta nu se întâmplase niciodată până acum.
Ceața din ochii lui se îndesise până la negură și Tică a ghicit că se înserase de-a binelea. A tras storurile și s-a cuibărit înăuntru, cu plapuma pe cap, ascultând zgribulit cum ploua tot mai tare pe afară. Și-a împins o mână în buzunarul ud, pe cealaltă a lăsat-o afară ca pe un câine de pază. Apa a început să îi intre în casă, să-i înece dușumelele, să-i ude ciorapii. Respira cu grijă, parcă să nu aburească geamurile și asculta răpăitul ploii pe pervaz. Și tare era doritor să se încălzească, dar Gherase nu mai venea.
În bar, Gherase, ajuns la rând, a dat de dușcă una mica de-o sută, he, he, a schimbat două vorbe cu un cunoscut, nu a durat mult, și-a aprins o țigară liniștită și uscată, când, cu coada ochiului, a doi zărit doi vlăjgani uzi până la piele, cu părul lipit de frunte. A zvâcnit în picioare, ca un apucat, s-a izbit de ușă, deschizând-o cu corpul, de parcă l-ar fi urmărit cineva. La trei pași l-a văzut pe Tică, șiroind, exact în poziția în care îl lăsase, cu ochelarii picurându-i, ca și cum s-ar fi topit încet. Și-a smuls haina și i-a aruncat-o peste cap.
— Nu mai facem nicio tură! Acasă! s-a răstit Gherase înfuriat.
— Ai băut coniac? l-a mirosit Tică de sub haină.
Acum nu-l mai ținea de mânecă, îl luase de după umeri ca pe o iubită, strângându-i haina în jurul gâtului. Îi acoperise fața aproape de tot, dar oricum nu conta. Gherase simțea cum i se înmoaie cămașa în spate, înmuiată peste tot, numai la subsuori nu – invers decât când transpiri, și-a zis. Era ciudat de exaltat și-l ținea pe Tică strâns, dar puțin distanțat de la șold în jos, să nu se izbească în el, mai ales că Tică nu mișca deloc repede, pășind cu picioarele mult înaintea corpului. S-a gândit că o să-i cicălească nevestele, mai ales pe el, fiindcă totdeauna el era de vină, de parcă Tică ar fi fost minor. Bine măcar că nu se încăpățâna să intre în bar, asta ar mai fi lipsit! Au continuat să alerge stângaci, gâfâind, până s-a arătat de departe blocul mic, stil vechi, cu trei etaje, copleșit de cei doi castani bătrâni din față.
— Hai, mă! Parc-ai fi un stâlp!
L-a împins din spate cu brațul, înveselindu-se puțin.
Tică se grăbea sârguincios, mânecile hainei lui Gherase fluturându-i pe lângă umeri ca două urechi lungi. Era bine, mirosea a stofă udă și a fum, nădușise sub haină și ploaia parcă era fierbinte.
— Vezi că urmează treaptă, l-a înghiontit Gherase și Tică a ridicat încet piciorul, pipăind cu talpa intrarea în bloc.
