Povestire scrisă de Iulia Biró, aleasă de Ana Maria Sandu la Creative Writing Sundays, pe 30 iunie 2024, la tema: „Construiți o proză în două personaje, care să vorbească despre un amor”.
Carmen se trântește pe fotoliul de lângă fereastră, locul în care și-a făcut nenumărate poze pentru că „arată ca un înger care și-a găsit locul în Rai”, după cum îi spusese unul dintre admiratori.
— M-am îndrăgostit! zice.
Oftează. Își lasă capul pe spătar, întinde mâinile în lateral, închide ochii. Avea dreptate omul ăla, îmi zic, chiar e o imagine îngerească: delicată, blondă, cu chipul mereu senin – și încă acum nu i se văd ochii albaștri. Carmen zâmbește ca unui vis și continuă:
— Am revăzut cea mai frumoasă pulă!
Mă înec cu cafeaua. Tușesc și râd.
— Ce să-nțeleg din asta, că te-ai culcat cu Mircea sau doar ai făcut cumva să-i vezi organu’?
— M-am. Știi că nu las lucrurile făcute pe jumătate. Ne-am văzut aseară, când ieșeam de la film, am mers să mâncăm ceva și, dintr-una-ntr-alta, m-a trezit la el de dimineață.
— Păi nu ziceai că nu-i mai merge instalația, cel puțin, nu cu tine? Ce faci, o iei de la capăt? îi spun.
— Nu iau nimic de la capăt, doar profit de ocazii, pisi. You should try it, it’s fun!
— Să încerc și eu cel mai frumos organ, asta zici? Și să știi că mă enervezi, nici nu-mi pot bea cafeaua din cauza ta. Risc să o împrăștii pe tastatură de câte ori mă faci să râd.
Vine lângă mine, îmi ia cana cu cafea de pe birou și bea câteva guri.
— Hai că ți-o termin eu și te scap de pericol.
Dinspre ea miroase a deodorant bărbătesc. Poate-i sugerez să se dea cu din ăsta de acum. E mult mai tolerabil decât parfumul pe care îl folosește de obicei, care mi-a dat dureri de cap de câte ori ne-am văzut, de când îl are. Adică imediat după divorțul de Mircea.
— Dă-mi și ceva de mâncare, mor de foame. Am plecat repede de la ăla, să nu se-obișnuiască cu mine și să-mi pierd iar distracția.
— Deci ești conștientă că sunt șanse mari să se blegească iar.
— Îți dai seama. Așa a pățit și cu aia de înaintea mea, și cu mine. Când am văzut azi-noapte ce plin de entuziasm era – și, Dora dragă, sexul a fost bun de tot, cum era cândva! –, mi-am dat seama că ăsta e precum cocoșul lu’ bunică-mea. Ți-am zis vreodată de el?
— Vino și spune-mi cât fac sandvișuri calde și încă niște cafea.
Ne mutăm la bucătărie. E atât de binedispusă și prinsă de ce are de povestit, că nici nu observă mormanul de vase nespălate din chiuvetă, la care mai mereu comentează. Vede, totuși, floarea de pe pervaz:
— Ia uite, ai reușit să nu omori floarea pe care ți-am dat-o! Bravo, pisi, aproape că-mi pierdusem speranța cu tine și florile!
— Băi, lasă florile, treci înapoi la ce-i important, îi zic, în timp ce pun apă pentru cafea la fiert. Vreau să aud povestea cu cocoșu’.
— Teoria, nu povestea. Cred că o să-i spun Teoria cocoșului lu’ bunica și fac cumva s-o public, mi se pare că se aplică în o mulțime de situații.
Scot din frigider cașcaval, șuncă și dulceață de ardei iuți, în timp ce ea aranjează niște felii de pâine și vorbește. Îmi place de mor cum fiecare dintre noi știe reflex ce să facă. Am mai trăit dimineața asta multe alte ori, doar povestea se mai schimbă.
— Bunică-mea își ținea găinile într-o curticică a lor, îngrădită cu plasă de sârmă. Avea mereu vreo douăzeci-treizeci de găini și doar un cocoș. Din când în când, una mai aventuroasă și care descoperea că poate zbura cât să sară peste gard fugea din curtea găinilor în curtea mare.
— Nu te miră că unele găini își dau seama că ar putea zbura?
— Își dau seama pe naiba, cred că-i doar instinct, la ele. Și lasă-mă să-ți zic mai departe! Eu și soră-mea trebuia să fugărim găina prin curte, ca s-o prindem și s-o aducem înapoi. Pe mine mă distra foarte tare că, de câte ori aduceam o găină și-o azvârleam peste gard, cocoșul se înfoia și repede o și călca. Nu arăta furios, ca atunci când intra cineva nou în curtea găinilor și îl ataca. Cu mintea de acum, aș zice că era excitat. Fiecare găină care lipsise un pic și se întorcea era ca nouă, devenea iar atrăgătoare. Eu cred că așa se întâmplă și cu cei mai mulți oameni, în relațiile lor. Dacă găsești lucruri care să te facă să îți întinzi aripile și să zbori în lume, dacă pleci o vreme, la întoarcere vei fi din nou interesant.
Tăcem. Un sendviș sfârâie în sandwich maker și umple bucătăria de miros de pizza. Torn cafeaua în cănile roșii care-i plac lui Carmen. Pun apă în două pahare.
— Bună teorie, îi zic. Cred că recunosc tot felul de oameni și situații în ea. Și ce-o să faci, o să tot sări gardul ca să rămâi interesantă pentru Mircea?
— Fii serioasă! spune. Între timp, am văzut și eu tot felul de chestii în lume, nu mai trăiesc pentru momentul când devin mișto pentru el. Da’ pula lui tot cea mai frumoasă de până acum e, așa că profit. Îmi dai odată de mâncare sau ce facem?
