Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Alex Tocilescu la Creative Writing Sundays, pe 27 ianuarie 2019, la tema „scrieți o proză a cărei acțiune să aibă loc în ziua de 8 aprilie și care să pornească de la o întâmplare reală, oricare ar fi ea”.
Două lucruri nu suporta Anca la Irinel: era prea înalt și nu ducea niciodată o treabă la bun sfârșit. De orice s-ar fi apucat, abandona pe parcurs. Ori că se plictisea și n-avea chef să mai termine, ori că se lua cu altele și uita, ceva se întâmpla mereu, ceva mereu îl împiedica. Lăsa lucrul făcut așa, pe jumătate, de parcă nu l-ar fi rugat de-atâtea ori mă, Irinele, indiferent ce-ai face tu pe lumea asta, nu lăsa, mă, dâră după tine, fă naibii treaba aia ca lumea până la capăt sau n-o mai face dracului deloc, că decât să vin eu în urma ta să termin ce-ai început, mai bine pun eu mâna și fac totul de la cap la coadă, dacă altfel nu se poate. Dar ea zicea, ea auzea. În patru ani de căsnicie, niciodată, nici măcar o dată, bărbatu-său nu cumpărase tot ce-i scrisese ea pe listă. Dacă lua lapte, uita de unt, dacă lua unt, uita de pâine. Degeaba îl certa, degeaba-i explica. Se uita la ea cu ochii ăia mari, albaștri, de femeie proastă, și-o întreba nevinovat ce vrei, Ancuțo, n-am văzut, hai, nu te supăra acum, uite, mă-mbrac iar și mă duc, dacă ții tu neapărat, numai nu te mai enerva! Când îl vedea așa nătâng, pe Anca o apucau toți dracii.
Cel mai tare se supărase atunci când adormise lemn deasupra ei, în timp ce făceau sex. Îl simțise deodată greu, strivind-o ca pe-o muscă-n plasă. Puțin lipsise să nu moară. Se considerase jignită, plânsese, făcuse o adevărată scenă. Își pregătise bagajele în miez de noapte, hotărâtă să plece la maică-sa. Din pragul ușii o întorsese. Se aruncase la picioarele ei micuțe și o rugase cu lacrimi în ochi să îl ierte. Se târâse după ea ca un milog, mototolind carpeta din hol sub genunchii lui mari. În alte condiții, Anca l-ar fi certat, o oră-ntreagă se chinuise să aranjeze franjurile alea, fir cu fir. Dar acum, când îl văzuse în genunchi, pe jumătate cât era, inima i se înmuiase. Arăta în sfârșit așa cum i-ar fi plăcut ei, un bărbat aproape normal, nu namila cu care se căsătorise, ce dracu i-o fi dat mă-sa aia să mănânce de-l adusese-n halul ăla, ce om normal crește atât? Avea mai bine de doi metri, iar ea nici unu șaizeci.
Când își amintea de ziua în care Irinel o dusese prima dată la maică-sa, încă-i mai luau foc obrajii. De cum dăduse cu ochii de ea, femeia, o zdrahoancă înaltă și spătoasă, cu voce groasă, de bărbat, întrebase scurt, în timp ce-și aprindea țigara: Alta mai mică n-ai găsit? Irinel o cuprinsese după umeri – abia dacă-i trecea de cot – și răspunsese intimidat, lasă, mămică, nu-i nimic, că mie-mi place așa cum e. Dar maică-sa-i râsese-n nas. Normal că-ți place, mie-mi spui? Păi de-aia cred că ai și luat-o, că vorba aia, la nevoie, fix unde trebuie ți-ajunge. Anca se înroșise toată. Uite la ea, se rușinează, spusese viitoarea soacră trăgând cu sete din țigară. Fata-ncepuse să tușească. Ei, ce să-ți povestesc acum! Hai, lasă nazurile și treci la masă, pitico, poate mai crești și tu puțin.
În seara aceea îl iertase. Se aruncase de gâtul lui și plânseseră împreună ca doi copii. El sughița de bucurie fiindcă scăpase doar cu-atât, iar ea, la rându-i, hohotea. Îi era ciudă că nu putea, n-avea tăria să îl lase în plata Domnului și să plece unde-o vedea cu ochii. Ce mai încoace și încolo, îl iubea. Iubea la el firea blajină și felul lui irezistibil de a nu-i ieși niciodată din cuvânt. Îl iubea așa cum orice soție obișnuită își iubește soțul, normal și simplu, ca la carte. Irinel se ridicase în picioare – de ce nu rămăsese mic? – o săltase în brațe, ca pe un fulg, și o dusese-n dormitor. De data asta izbutise să rămână treaz până la final. Dar Ancăi îi pierise cheful. Nu reușea în ruptul capului să-și amintească dacă încuiase sau nu ușa de la intrare și nu-și dorea decât ca Irinel să termine odată, să nu intre careva peste ei. De îndată ce bărbatul se întinsese lângă ea, epuizat de efort și de emoțiile ultimelor ore, Anca se dusese glonț la ușă și o verificase, era-ncuiată, slavă Domnului, apoi se aplecase și aranjase din nou franjurile, era și păcat, doar muncise atât, nu putea să le lase așa.
***
Din bucătărie răsună clinchetul ceasului de la cuptor, semn că trebuia să verifice cozonacii. Îi încercă pe rând, cu o scobitoare. Nici urmă de aluat pe așchia de lemn. O să-i mai lase cinci minute, ca să se rumenească bine. Mai avea doar să pună fața de masă cu ouă și iepurași și gata, totul era pregătit.
Irinel plecase ceva mai devreme la maică-sa. Mergeau împreună la Înviere, doar ei doi. Făceau asta de mult, de când murise taică-său. Anca nu apucase să-l cunoască, îl știa doar din poze. Avea ochi mari, albaștri, blânzi și, din câte înțelesese din pufniturile cu miros de țigară ale soacră-sii, o fire moale, împiedicată, exact ca fiu-său acum. Anca le respecta tradiția. Întâi că evita pe cât posibil să dea nas în nas cu mama soacră, care nici acum, după atâția ani, nu rata ocazia s-o ia peste picior și să facă tot felul de glume pe seama ei. Și pe urmă, nici la biserică nu prea-i plăcea. De fiecare dată când vedea icoanele alea afumate îi venea să pună mâna pe o cârpă și să le lustruiască bine, îi și spusese odată asta lui Irinel și de atunci bărbatul nu mai insistase, ajunsese și el la concluzia că era mai bine dacă se duceau fără ea.
Verifică ceasul. Era trecut de unsprezece. Scoase cozonacii din cuptor și îi acoperi cu un prosop. Ieșiseră o minunăție. Întinse fața de masă, o potrivi atentă pe la colțuri, scoase din vitrină vesela bună și tacâmurile și le-aranjă cu grijă. Aruncă o privire în jur. Casa sclipea de curățenie. Perdelele erau o spumă, draperiile bine călcate încadrau perfect ferestrele spălate cu doar o zi înainte. Covorul din sufragerie își etala culorile înviorate cu o soluție preparată din cantități egale de apă și oțet. Totul arăta impecabil.
Își turnă vin într-un pahar. Era un vin curat, de țară, i-l aduseseră ai ei. Vinul ăsta e bun pentru femei dacă îl beau bărbații, spusese soacră-sa, privindu-i cu subînțeles. Se trânti pe canapea și își întinse picioarele pe un taburet. Porni televizorul. Pe ProTV se difuza ultimul episod din seria Iisus din Nazaret. Ochii albaștri ai actorului o făcură să se gândească la Irinel. Se întrebă cât timp trecuse de când nu se mai apropiase de bărbatul ei. Aproape că nu-și amintea. Mereu treabă, mereu probleme, serviciu, casă, casă, serviciu. În afară de asta, Irinel se mai ducea și pe la maică-sa, și asta aproape zilnic, nu-i de mirare că ei doi nu reușeau să-și mai facă timp unul pentru celălalt. Oftă. Se simțea obosită. Vinul începuse să o încălzească și o stare plăcută, de ușoară amețeală, puse stăpânire pe ea. Își aminti că dimineață iar își certase rău bărbatul fiindcă uitase să schimbe becul de pe casa scării. Acuma parcă-i părea rău. La urma urmei, nici nu era treaba lui. Venise rândul vecinului de la garsonieră, un moș care de-abia își mai târa zilele, darămite să poată schimba un bec. Dar lasă, că moșul ăla avea și el copii, nepoți, doar că se cam făceau că plouă și uite de-aia cădeau toate pe capul bietului Irinel. Va trebui să se revanșeze față de micul ei băiețaș. Și da, cu toată oboseala, de data asta n-o s-amâne. Azi o să-l facă fericit. Puse paharul pe măsuță și se-ndreptă spre baie. Se spălă mult, pe îndelete. Curăță cada, șterse gresia și faianța, atentă să nu rateze nicio picătură, apoi trecu în dormitor. Își masă corpul cu o cremă hidratantă, insistând asupra coatelor și călcâielor. Alese o lenjerie neagră, care știa că-i vine bine. Ezită puțin, apoi scoase din sertar și o pereche de ciorapi cu bandă adezivă. Dacă-i bal, bal să fie, își zise. Din sufragerie răzbăteau cântecele slujbei de Înviere, transmisă în direct de la Catedrala Patriarhală, semn că bătuse ora douăsprezece. Începu să fredoneze cu glasul ei subțire, în timp ce își rula ciorapul pe picior. Privi țesătura delicată și-și aminti că purtase același model în seara aceea de demult, când fusese cât pe ce să își părăsească bărbatul. Ce bine că se răzgândise! Cum, necum, Irinel era perechea ei, soțul ei, omul ei.
Și pân’ la urmă ce-a făcut? A adormit. Ei, ce să-ți spun! O fi fost obosit, săracul. Ia încearcă și tu să fii mai drăguță cu el. Zâmbește-i când ajunge acasă. Mângâie-l, întreabă-l dacă-i este foame. Pune-i mâncarea-n față, că nu mori. Eu așa am făcut cu taică-tău o viață întreagă și uite că nu ne-a mers rău. Așa-ți imaginezi tu că se ține o căsnicie? La primul hop dai bir cu fugiții? Ehe! Ești încă tânără, fetițo, nu știi ce-i viața! Mai uită-te și tu la un televizor, mai pune mâna pe-o revistă, c-acum au apărut destule, nu mai e ca pe vremea mea. Și lasă, c-o să mai scadă el din înălțime, dacă asta-i într-adevăr problema. Ce, taică-tău n-a fost înalt? Acum a-mbătrânit și el și parcă s-a mai micșorat, dar asta e, n-ai ce să faci, vârsta nu iartă pe niciunul.
Anca trebuia să recunoască că maică-sa avusese dreptate. Le mergea destul de bine, lucrurile intraseră pe un făgaș normal și dacă, de la an la an, Irinel n-ar fi rămas la fel de înalt și la fel de superficial în felul în care se achita de îndatoririle de soț, s-ar fi putut declara aproape mulțumită. Totuși, acum, în seara asta, parcă ar fi vrut ceva mai mult. Poate din cauza vinului, sau poate-i rămăsese gândul la ce citise nu demult într-una din revistele pe care i le tot aducea maică-sa. „Dragostea cere sacrificii. Orice schimbare de decor e binevenită. Amintiți-vă ce pasionali și inventivi erați la începutul relației voastre!” O idee năstrușnică o făcu să chicotească. Își scoase ciorapul și se duse la oglinda mare din hol. Încet, cu grijă să nu-l rupă, îl trase peste cap. Pe măsură ce dresul fin aluneca spre bărbie, sprâncenele și pleoapele îi coborau spre nas, nasul spre gură, și din oglindă o privea acum un chip complet necunoscut. Aproape că-i venisă fugă. Își ținu însă firea. Dragostea cere sacrificii. Se studie cu atenție, răsucindu-se pe toate părțile. Arăta groaznic. Cu atât mai bine. Se-ntoarse veselă pe călcâie, mai luă o gură de vin, mormăi un hai noroc și se-apucă de treabă. Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, începu ea să cânte cu glasul îngroșat, în timp ce se-nvârtea prin casă. Deschise larg ușile de la șifonier, strâmbă puțin oglinda pe perete. Își călcă pe inimă și-nghesui carpeta într-un colț. Orice schimbare de decor e, nu-i așa, binevenită. Ce-o să mai râdă Irinel! Și ce-o să se mai minuneze! Apoi se va pricepe ea să-i amintească ce pasionali și inventivi erau ei doi la început.
***
Irinel pășea atent, ținând în fiecare mână câte o lumânare aprinsă. I-o dăduse maică-sa și pe a ei, nu de alta, dar voia să fumeze în voie și nu putea cu ditamai cădelnița în brațe. Nu e cădelniță, mămică. Cădelnița arată altfel. Asta e doar o lumânare. Lumânare pe dracu, unde-ai mai văzut tu lumânări să cântărească două kile? Păi, dacă n-am gasit mai mici? Special am căutat din astea în suport de plastic, că protejează flacăra de vânt. Știi ce-am pățit anul trecut? S-a stins chiar când să intru-n bloc. S-a supărat Anca pe mine, de nici nu vreau să-ți povestesc. Ei lasă, că nici nu-i nevoie, mi-am dat seama și singură, zise maică-sa, cu glasul ei de bas. În seara aia n-ați făcut amor, recunoaște. C-a doua zi, când ați venit la masă, erai tuflit tot. Mamă! Ce mamă, ce-i tot dai cu mamă, ori crezi că am orbul găinilor și nu văd? Hai, fii bărbat, ce tot atâta! Îi trase o palmă amicală pe spate, de era să-i sară lumânarea din mână. Flacăra pâlpâi de câteva ori, dar nu se stinse. Irinel răsuflă ușurat. Tăcu mâlc și grăbi pasul. Abia aștepta să ajungă acasă. Îi era foame și-i mai era ceva, maică-sa îl ghicise bine. Aerul miroasea a flori, a lumânări și-a cozonaci. O poftă mare de mâncare și poate și de-acel ceva plutea-n văzduh, deasupra lor. Toți credincioșii zoreau acum spre casele lor, adulmecând aerul călduț, plăcut înmiresmat. Și tuturor le era foame.
În colțul străzii, se întoarse spre maică-sa și îi întinse lumânarea. Hristos a înviat, îi zise. Adevărat a înviat, răspunse ea, cu țigara aprinsă în colțul gurii. Știi ce, mai bine ți-o las ție. Nu de alta, dar n-aș vrea să pățești ca anu’ trecut. Hai, pleacă odată, până nu mă răzgândesc. Du-te și rezolvă-ți pitica, nu care cumva să te prind mâine că-mi vii iar cu mutra aia mofluză, că zău nu știu ce-ți fac!
Irinel îi mulțumi în gând. N-ar fi recunoscut nici mort în fața ei c-avea dreptate. L-ar fi luat peste picior, or asta el nu suporta. Semăna cu taică-său, nu reușea să-i facă față, cum de-altfel nici nevesti-sii. Deși nu se prea înghițeau, ele erau făcute totuși cam din același aluat. Își aminti de cozonacii Ancăi și simți că îi plouă în gură. Grăbi pasul. Coti la dreapta, pe alee. O pală de vânt iscată pe neașteptate stinse una din lumânări. Nu-i nimic, rămăsese cealaltă. Încă doi pași și a ajuns. Puse lumânarea stinsă în buzunar și intră în scara blocului. Deschise ușa liftului, sprijinind-o cu piciorul. Se propti cu spatele de ea, ca să nu se trântească, apoi intră în lift, susținând ușa cu spinarea, în timp ce cu ambele mâini proteja flacăra de un eventual curent. Apăsă pe buton. Liftul începu să urce. Sus refăcu toate manevrele, de data asta ca să iasă. Pe palier era beznă. Își aminti de bec și de discuția de dimineață. Glasul ascuțit al Ancăi încă-i mai răsuna-n urechi. Așa ești tu, nu ești în stare, eu de ce pot și tu nu poți, păi ce fel de bărbat ești tu? C-avea sau că n-avea dreptate, asta n-ar fi știut să spună. Poate c-avea, dar nu tot timpul. În fine, el se străduia. Cert e că acum chiar era beznă, norocul lui cu lumânarea. Se apropie de ușă. Tocmai se pregătea să sune, când observă că ușa era întredeschisă. Ce mama naibii am făcut? Doar n-am plecat fără să-ncui? Se panică și duse mâna la buzunar, după chei. Lumânarea se clătină și se stinse. Paștele mă-tii de lumânare, Doamne iartă-mă, înjură el, regretând imediat vorbele pornite fără voie. Acuma cum o mai aprind? Făcu un pas în casă. Se-ntinse după întrerupător, dar se împiedică și căzu. Ce dracu’ se întâmplă aici, întrebă el, năuc. Simți că nu e singur. Nu mișca, auzi el o voce groasă. Stai pe loc! Se răsuci în direcția din care auzise vocea. O siluetă scundă, slabă, se contura în întuneric. Se ridică dintr-un salt și aprinse lumina. Becul îl orbi pentru o clipă, apoi privirea i se limpezi. Apucă să vadă ușile date de perete, oglinda strâmbă, carpeta îngrămădită-n colț. În spatele unui taburet răsturnat – deci de-ăsta se împiedicase – stătea pe vine-un infractor. Nu reușea să-i vadă fața, purta o mască de nailon. Pe cap își trăsese gluga unui hanorac prea larg, iar în picioare-avea bocanci. Ceva în aerul intrusului părea, cumva, familiar, n-ar fi știut să zică ce. Dar n-avea timp de stat pe gânduri. Era momentul să acționeze, să arate că și el poate, că e și el în stare, că e bărbat, la urma urmei. Se hotărî pe loc. Apucă taburetul și lovi cu putere. Infractorul începu să țipe, se agățase de piciorul lui și parcă încerca să-i spună ceva, parcă mai auzise țipetele astea, nu le băgă în seamă, lovi în continuare fără să se uite unde dă, gluga hanoracului alunecă pe-o parte lăsând vederii o țeastă mică, acoperită de-un ciorap, lovi, lovi, nu se opri nici când ciorapul se rupse scoțând la iveală o ureche și în ureche un cercel, ciudat, ce cunoscut și ăsta, lovi cu sete, lovi bine, lovi cu simț de răspundere, pentru că, nu-i așa, o treabă, odată începută, trebuie dusă la bun sfârșit, lucrurile nu trebuie niciodată făcute doar pe jumătate, ori faci naibii treaba aia ca lumea ori n-o mai faci dracului deloc.
