Povestire scrisă de Cristina Diaconescu, aleasă de Filip Florian la atelierul intensiv de scriere creativă, care a avut loc la final de 2019.
Tema 3. Subiectul este un obiect. Oare ce obiect aş putea alege? Dupa două nopti şi două zile, planez deasupra câtorva idei, pe unele le ating uşor, peste altele trec rapid, iar pe câteva încerc să le abordez direct.
Încep cu Tabla de Go, aş vrea să amintesc ceva şi despre Alpha Go. Se dovedeşte un început de text lăcrimos, îl abandonez.
Trec mai departe. Obiecte din copilarie: sunt două, le văd. Întrerup imaginile ce le însoţesc. Sar peste adolescenţă, tinereţe şi constat că nu m-am mai ataşat de nimic. Poate că nu acesta este subiectul temei, poate greşesc undeva.
Parcurg sertare din memorie şi aproape ating vitraliile din Catedrala Bayeux, prin care lumina dintr-o dimineaţă a pătruns altfel decât în oricare altă zi, iar acea lumină filtrată a declanşat emoţii pe care nu le-aş fi putut bănui. Mi-am oprit lacrimile, la fel cum am oprit o nouă posibilă povestire.
Idei din ce în ce mai bizare îmi trec prin minte. Îl văd pe Louis al XIV-lea trezindu-se într-o dimineaţă în dormitorul său mare, în patul cu baldachin şi cu perdele roşii brodate, îmbrăcat în veşminte alcătuite din straturi peste straturi de dantelării, care, într-o criză de identitate, nerecunoscându-se, începe să arunce obiecte, să se debaraseze de prea mult, de exces, rămânând la final într-o cameră goală, lipsită de ornamentaţie, de candelabre, de oglinzi, de baroc, iar el, triumfător, eliberat, stă gol în mijlocul camerei.
Ciudat.
Alte obiecte posibile mă bântuie. Creionul, câte nu se pot vorbi despre el, încălţămintea cu care alerg, ceasul inteligent cu care am dezvoltat un fel de simbioză, pare că nu mai pot renunţa la el, ciocolata neagră, ce declanşează atât de multe endorfine.
Vorbesc cu sora mea de peste ocean şi o rog să îmi dea o idee. Îmi răspunde simplu, de ce nu despre mine, îi răspund la rândul meu, dându-mi ochii peste cap, că ea nu este un obiect, ba da, o aud, sunt un obiect de artă.
Ajung la concluzia că ar trebui să abordez problema mai simplu, voi alege ca subiect exact propunerea ce a însoţit tema: o povestire despre gutuie. Nu îmi inspiră ceva deosebit, nu am nostalgii legate de toamnă, nu îmi place în mod particular, dar de ce nu, nu întotdeauna avem parte doar de ceea ce ne dorim.
Caut câteva date despre ea.
Gutuiul pare că este singurul membru din genul Cydonia, un arbore originar din regiunea Caucazului, este înrudit cu mărul si părul. Mai citesc puţin câteva date generale legate de dimensiuni, coroană, tipul de frunză şi ajung la fruct, folosit încă din antichitate în gastronomie sau în medicina populară. Cartea de bucătărie romană a lui Apicio cuprindea câteva reţete, într-una din ele combinând gutuia chiar şi cu prazul, iar vechii greci ofereau fructul la nunţi. Conţine vitamine și minerale, are numeroase beneficii pentru sănătate, unii o numesc panaceu, în plus, rezistă foarte bine în timp.
Din cadrul uşii îi spun lui S. că mă duc la Obor să cumpăr nişte gutui. Îmi spune să iau mai multe, cel puţin să încerce o nouă reţetă, şoptesc, sper că nu în combinaţie cu praz. Sigur m-a auzit, dar uşa închisă a întrerupt comunicarea. Ajung repede pe jos, e foarte aproape de Ferdinand.
Pătrund în piaţă. Oameni în vârstă, cu nelipsitele cărucioare, trec rapid unii pe lângă alţii, de parcă anii au devenit doar un număr. Cantităţi uriaşe de varză aproape modifică forma meselor, ardeii, conopida, dovlecii enormi pun şi mai mare presiune pe ele. Peste tot abundenţă, belşug, este o toamnă frumoasă, caldă, aproape indecent de luminoasă. Trec pe lângă tarabe, mulţi agricultori stau alături de la fel de mulţi vânzători. Dacă s-ar face o analiză, s-ar putea observa numărul incredibil de oameni ce trăiesc din revânzări, simţi câteodată că a pierit decenţa unei meserii. Mă pierd printre mănunchiurile de spanac, printre rândurile frumos aşezate de mere şi pere, simt mirosul strugurilor şi aud bâzâitul unei albine ce a rămas fără flori, parcurg cu privirea ultimele ridichi de anul acesta, şi ajung într-un final lângă o grămadă de gutui aşezate în formă de piramidă. Rog să mi se cântărească un kilogram, întind mâna şi rămân cu ea suspendată în aer. De afară, dinspre zona liberă, mărginită de cele două hale, prima şi cea mai frumoasă, rămasă în uitare, a doua, modernă, curată, şi doar atât, se aude muzică de fanfară peste care se suprapun voci amestecate, paşi ce bat un ritm, o adevărată hărmălaie. Ies pe una din numeroasele uşi ale halei şi văd o scenă abundent ornată: flori de toamnă aşezate în vaze confecționate din dovleci stau alături de coşuri cu struguri, mere, prune, nelipsitele pere şi peste tot sunt presărate gutui, rânduri lângă rânduri, bolţi ce imită viţa de vie încadrează cele două scări pe care diverse ansambluri folclorice urcă şi coboară la fiecare reprezentaţie. În stânga, terasa cu grătare pe care sfârâie sute de mici este plină de oameni înfometaţi, fumul îşi schimbă forma şi direcţia, se amestecă cu adierea vântului şi cu deplasarea celor ce ocupă piaţa. În partea dreaptă, pe o altă scenă, ceva mai mică, zece gospodine se iau la întrecere, cine taie cel mai repede un kilogram de ceapă, pare că ochii lor s-au umplut brusc de suferinţe din seriale latino-americane. Ceva mai încolo, feriţi de mirosul de ceapă, pe o altă înălţime improvizată, câţiva cetăţeni se regăsesc în faţa unui alt tip de încercare, cine bea cel mai repede zece pahare de must, doar că după şase pahare, când limbile se dezmorţesc, cuvinte, propoziţii, concepte fără noimă se fac auzite. Futilitatea vieţii, cine suntem, de ce, care este rostul nostru pe pământ se suprapun fără urmă de coerenţă peste citate, Dumnezeu a murit, nu, străbate o altă voce, e scos din context, noi l-am omorât, Costică, timp în care cei din imediata apropiere îşi fac câte trei cruci deodată. Fanfara îmi întrerupe plăcerea observaţiei, se anunţă începerea concursului de frumuseţe, numit Gutuia de aur. Fete frumoase şi zâmbitoare se perindă pe scenă, salută sfios publicul, păşesc asemenea felinelor, doar că tocurile înalte le pun la grea încercare picioarele ce abia au părăsit încălţămintea sport. Lumea aplaudă frenetic, urmează proba talentelor, microfonul trece dintr-o mână în alta. Prima concurentă povesteşte un basm polonez „Fata din gutuia de aur”, aplauze şi mai puternice, se aud şi voci nemulţumite, de ce polonez, ale noastre sunt mai frumoase. Pentru a aplana situaţia, prezentatorul îi face semn următoarei concurente. O voce cristalină cântă un pic peste ton „Galbenă Gutuie”, aşa da, nostalgicii lăcrimează. Urmează o serie de reţete de prăjituri, compoturi, gemuri, cineva din Ardeal îndrăzneşte să dezvăluie ingredientele dintr-o mâncare de gutui cu pui, zeci de caiete de notiţe ies la lumină şi cifre cărora le sunt atribuite litere ocupă rânduri întregi. Toata lumea aplaudă, e entuziasmată, se creează un fel de comuniune, zâmbete venite din toate direcţiile se împletesc unele cu altele, toţi aşteaptă deliberarea juriului. Între timp, pe acorduri muzicale, în mijlocul pieţei, mâini necunoscute prind alte mâini, până se formează un cerc, picioarele simt ritmul şi, parcă la un semn, încep să alunece într-o direcţie, salturi, doi paşi la stânga, unul la dreapta, răsuciri scurte ale corpului, tresăriri, o masă compactă uită de plasele cu cumpărături, de grijile de acasă, de cei ce urmează să vină în vizită, de bunicii de la ţară, şi dansează o horă, deşi nu mai este cea din străbuni. Cu respiraţiile întretăiate, cu roşul din obraji, cu genunchii ce par a simţi din nou durerea, se opresc. Juriul a decis, câştigătoarea este tânăra din Ardeal. Aceasta, cu un puternic accent, multumeşte, vizibil emoţionată. Premiul vine sub forma unei superbe gutui, la fel cum mărul de aur al Afroditei nu a fost chiar un măr. Picioroange enorme străbat piaţa, toţi se uită în sus, la straniile făpturi, iar de acolo, din înalt, din coşuri, coborând încet, acestea dăruiesc fiecărei persoane câte o gutuie. Lumina începe să se estompeze, iar lumea, vrăjită, se îndreaptă spre case. Paşii inundă străzile, iar fiecare deplasare duce cu ea parfumul de gutuie ce trezeşte uimire, amintiri, nostalgii printre alţi trecători. Întregul oraş se umple de fericire.
Ajung acasă, pisica mă întâmpină cu un mieunat ce sună a nerăbdare, S. mă întreabă dacă am cumpărat fructele, mă uit la mâna dreaptă, simt mirosul puternic, am o singură gutuie, îi răspund că nu, am uitat, dar stai să îţi povestesc.
