Povestire de Irina
Lui Cristian Popa îi plăceau blondele. În preajma lor resimțea aceeași mulțumire ca după o masă copioasă cu mâncare de la mama. Mâncarea de la mama era mereu aceeași și i se cuvenea. Sigur, se impuneau câteva nimicuri : cine la restaurante în care se simțea în secret depășit de vremuri și de chelner, week-end-uri la munte sau la mare, ba chiar și la Paris când se lăsa câte una mai greu sau era măritată, nu toate care erau măritate se lăsau greu, haine, parfumuri, genți, mărunțiș de buzunar cât salariul unui proletar cinstit. Nimic special.
Uitându-te la el știai că nu este un om care să-ți dea dureri de cap. Modest și adaptabil. Nu fura prea mult, n-avea ambiții politice prea mari, purta același sacou și aceeași cravată de luni până joi. Vineri lăsa cravata acasă. Urăsc să arunc lucruri bune, le spunea el colegilor din Parlament și ei râdeau de el. Urăsc să arunc lucruri bune, le spunea el reporterilor și ei râdeau de el. Urăsc să arunc lucruri bune, citea în ziar stimatul electorat și scutura din cap a neîncredere, un politician cumpătat. Și râdeau de el. Dar el chiar ura să arunce lucruri bune, chit că uneori se vedea nevoit să o facă, avea o reputație de menținut.
– Alo, Lili, te rog să-mi faci rezervare diseară la Restaurantul La Bouche Bee. Două persoane. Fumători. Deși n-avea nicio importanță unde te așezai, separația între zonele de fumători și nefumători era peste tot la fel de conștiincios implementată. Contribuise și el la adoptarea legii anti-tabac, fusese în sală în ziua cu pricina și votase. De vreo trei ori chiar, și pentru colegii absenți.
Mașina gonea prin orașul aglomerat, dislocând traficul cu ajutorul patrulei din față. Nu era însoțit de nimeni azi și nu se grăbea nicăieri, de fapt, dar așa se cuvine să meargă cu mașina de protocol. Șoferul își vedea de treaba lui cu un aer absent. Ar fi avut chef să asculte muzică. Într-o vizită în teritoriu, la un centru al tineretului de partid, nimerise în drumul spre toaletă într-o cămăruță unde o gașcă de fete și băieți fumau ca niște sataniști nedesăvârșiți și ascultau Iron Maiden. Ar fi avut chef să rămână acolo, să-și aprindă și el o țigară și să imite nonșalanța lor teribilistă. În loc de asta a ținut un discurs fals, plictisitor și prost în sala de conferințe, a făcut fotografii decente pentru presă cu studentele care aveau opinii politice și a jucat într-o horă. Ad-hoc, cum sunt toate horele la aceste evenimente.
Cristian apăruse de câteva ori în Confidential, șefii îi cereau periodic să scoată la cine de protocol domnișoare bine-cunoscute publicului alegător, cu reputația intactă. Totul era decontabil, se întelege. Cristi cel afemeiat avea priză la cititori, așa că poza paparazzilor cu aerul unui actor chinuit de atâta faimă și succes.
S-a deschis portiera. El a coborât ajustându-și cureaua de la pantaloni, a clipit de câteva ori în soarele de mai și s-a gândit că trebuie să ia partidul în pat cu el până la capăt. Mergând apăsat către intrarea clădirii ce adăpostea biroul de arhitectură a trișat cu o privire de romantic pastoral către cerul senin din acea zi.
Psihologul era o tânără care părea a ști multă carte. Șatenă. Merge. Cristian o privește direct, nu pe sub ochi, iar ea nu se lasă mai prejos. De când cu articolele alea imbecile apărute în presă despre personalitățile demnitarilor interpretate în funcție de design-ul caselor personale, echipa de proiectare includea și un psiholog. Cristian vroia să se lanseze în afaceri imobiliare, vila pe care intenționa să o construiască acum trebuia să fie impecabilă și prima dintr-un lung șir de vile care-i dovedesc bunul-gust, modestia omului de rând, abilitățile de bun gospodar pe care le va trâmbița în campanie, peste doi ani.
Singura blondă din cameră era arhitecta Moise. O femeie superbă, ascunsă la vedere în spatele unor ochelari cu ramă groasă, genul care împrumută unui deux-pieces sever un aer destrăbălat. Când i-a întins mâna în timpul prezentărilor a simțit pentru prima dată în mulți ani că vrea s-o ia la fugă ca un animal hăituit, de parcă întreaga lui supraviețuire depindea de asta.
Arhitecta le arăta planurile pentru etaj. În timp ce ea vorbea, Cristian se ocupa cu ostentație de psiholoagă, vegheat de întreg auditoriul. Vocea arhitectei construia ritmic observații inteligente. Se ghicea siguranța de sine. O femeie periculoasă, doamnișoara Moise.
– Ce părere aveti, domnule Popa? l-a întrebat arhitectul-șef, Pintea. Că ești un chelios fandosit care ar dori să-i evalueze domnișoarei Moise cu totul altfel competențele.
– Vreau pat rotund. Și oglinzi în tavanul din dormitor, a spus cu un rânjet către psiholoagă care s-a înroșit exact cât trebuia. Pe fețele hienelor slugarnice din jurul mesei străluceau zâmbete admirative. Bun, și-a zis Cristian. N-avea de ce să se uite în direcția arhitectei.
După alte câteva banalități, fără îndoială deja stabilite de partid, întâlnirea s-a terminat. Cristian i-a ținut ușa deschisă psiholoagei și a invitat-o către ieșire cu o atingere ușoară, dar sugestivă pe spate.
O seară plăcută, i-a urat Rita Moise profesional, cu brațele pline de schițe și planuri. Către ieșire s-a oprit în dreptul lui, atât de aproape încât vederea i s-a încețoșat o fracțiune de secundă, și i-a adresat un zâmbet ironic și amuzat care l-a făcut să se simtă expus în pielea goală lumii întregi.
Psiholoaga n-a remarcat nici mersul de somnambul al lui Cristi, nici chipul apărut în oglinzile din lift care-și zâmbea ca unui prieten drag pe care l-ai crezut pierdut și-l redescoperi viu.
Feedback Motanov
– „în preajma lor resimțea aceeași mulțumire ca după o masă copioasă cu mâncare de la mama. Mâncarea de la mama era mereu aceeași și i se cuvenea.” îmi place
– asta cu „urăsc să arunc lucruri bune” nu mi se pare așa de enormă pe cât s-ar cere ca toată lumea să râdă de el. poate nu sună chiar a politician, a slogan sonor (gen, inventez, „urăsc să arunc ce iubesc”) sau a pretinsă înțelepciune (gen, iar inventez, „nu arunca haina care te face om” sau, mai amuzant, „nu arunca haina care face pe om”)
– dislocând mașinile, nu traficul
– clișee – „privea absent”, „o atingere ușoară”, „masă copioasă”, etc
– „ascunsă la vedere” – ascunsă vederii, altfel spui cerc pătrat
– „întreaga lui supraviețuire” – putem spune o parte din viață și întreaga viață, dar nu o parte din supraviețuire și întreaga supraviețuire
– „În timp ce ea vorbea, Cristian se ocupa cu ostentație de psiholoagă, vegheat de întreg auditoriul. Vocea arhitectei construia ritmic observații inteligente.” pur și simplu nu sună normal frazele astea
– nu cred că personajele au de ce să aibă nume
– deci îndrăgosteala lui e premeditată, asta ne spune faptul că înainte de vizita la biroul de arhitectură a făcut o rezervare la restaurant? nu cred, pentru că finalul e în alt registru. prin urmare, cred că rezervarea aia e în plus
– nu-mi place tonul acuzator, efectul satirei vine când ce e de acuzat e prezentat ca firesc. altfel scrii o povestire moralizatoare
– mi se pare o povestire nehotărâtă între satiră și povestea unei convertiri, sunt confuz. și am de ce să fiu, pentru că primul gen mi se pare că funcționează prin personaje cu rol emblematic, al doilea prin personaje cu o poveste unică, dacă le îmbini îți iese o comedie de Chaplin în cazul fericit, dar e greu
