Povestire de Sorana Chiru, aleasă de Florin Iaru la Creative Writing Sundays pe 14 februarie 2016, la tema: „o crimă”.
— O cafea, vă rog,
— Două.
Bărbatul de la cealaltă masă îi zâmbește și ridică ușor din umeri. Chelnerul îi privește pe rând pe deasupra ochelarilor, oftează și ridică și el din umeri.
— Se pare că suntem doar noi doi.
— Trei.
Bărbatul se încruntă mirat. Femeia arată din sprâncene spre chelnerul care scoate două cești din raftul din spatele barului.
— Vin la tine la masă.
— Nu, stai acolo.
Femeia îl fixează cu o privire plină de reproș. Chelnerul se întoarce cu cele două cafele și le așază pe masa femeii, care ridică interogativ ochii spre el.
— Mă scuzați, nu știu ce e în mintea mea.
— Lăsați, că vin eu acolo, dacă doamna îmi permite. Până la urmă, nu se știe cât vom sta aici, uitați ce vreme. Ne putem ține de urât.
Femeia încuviințează cu un gest scurt al mâinii. Bărbatul se ridică de la masa lui, ridică geanta de voiaj de pe scaunul alăturat, dar o lasă repede jos.
— Nu-mi trebuie acum, o iau când o veni trenul, dacă mai vine vreodată.
De la masa ei se vede peronul pustiu. Încearcă să zărească liniile de tren, dar aerul e plin de zăpadă viscolită. Chelnerul îi privește de după bar. Bărbatul îi zâmbește femeii:
— Unde mergeți?
— La băi.
Beau amândoi din cafea fără să spună nimic. Bărbatul întreabă din nou:
— Spre nord?
— Da.
— Călătoriți singură?
Ea nu-i răspunde. Se ridică și se dezbracă de paltonul din stofă groasă. Își scoate și eșarfa de mătase albă și o așază peste poșeta de pe scaunul alăturat. Aerul capătă parfum de vanilie. Bărbatul inspiră adânc, cu nările larg deschise și închide ochii pentru o clipă, apoi îi zâmbește femeii, care se așază lângă el. Poartă o fustă de lână și, în ciuda iernii, ciorapi care aproape se confundă cu pielea. Pe sub masă, el îi strecoară o mână sub fustă, pe picior, iar ea îl pune repede pe celălat peste mâna lui, suspinând aproape imperceptibil. În aproape aceeași secundă, chelnerul își face apariția lângă masa lor. Bărbatul își trage mâna și se preface că își scutură o scamă de pe pantaloni.
— Am uitat de zahăr.
— Nu bem cafeaua cu zahăr.
Chelnerul se uită de la unul la altul, își aranjează ochelarii pe nas și tușește scurt.
— Nici domnul?
— Nu, tocmai îi spuneam doamnei că zahărul îmi face rău.
— Prea bine, domnule.
Când chelnerul nu se mai vede din spatele barului, cei doi se privesc în ochi pentru prima oară de când au intrat în cafeneaua din gară. Dinspre bar se aude clinchet de cești și pahare. Apoi chelnerul dispare în spatele unor draperii groase, de catifea roșie, și rămâne doar muzica în surdină.
— Ce facem? Ne dăm de gol.
— Liniștește-te, e doar un chelner bătrân. De unde crezi că ne cunoaște?
— Nu știu, lumea e ciudată.
— Nici nu cred că vede bine cu ochelarii ăia. N-ai observat cum mijește ochii?
— Nu mă simt deloc în largul meu.
— Te vei simți mai bine imediat ce urcăm în tren.
— Sper că ai dreptate.
Femeia oftează și bea ultima gură de cafea. Bărbatul merge la masa lui și scotocește în geanta de voiaj, dar nu găsește ce caută.
— Cred că au rămas la tine.
Femeia bagă mâna în poșetă și scoate două cărți, dintre care îi întinde lui una.
— Poftim.
— Nu-i asta a mea.
Ea privește coperțile cărților și i-o întinde pe cealaltă. Bărbatul se așază la loc pe scaunul de lângă ea. Amândoi citesc. În fața lor, pe masă, ceștile de cafea goale. Dinspre bar, muzică. Afară, viscol. Ea ridică o clipă ochii din carte. Prin zăpada spulberată, un tren trage neauzit la prima linie. Își pune mâna pe brațul lui. El privește pe geam, la trenul abia sosit.
— Nu e al nostru, al nostru vine din direcția opusă.
Dă să reia lectura, dar ea își încleștează mâna pe brațul lui. În bar a intrat un bărbat înalt, îmbrăcat într-un cojoc scurt de piele neagră. Cei doi îl privesc nemișcați cum se îndreaptă spre ei, cum scoate din buzunarul drept al scurtei un revolver și cum trage. Bărbatul se prăbușește de pe scaun și femeia se aruncă țipând peste el. Din spatele draperiilor grele, de catifea roșie, apare chelnerul, care aleargă spre masa lor.
— Ce s-a întâmplat, doamnă?
— L-a împușcat!
— Cine, doamnă? Nu e nimeni aici.
Femeia se ridică de pe trupul căzut la podea și privește în jur. În cafenea se află ea, șezând lângă bărbatul întins pe jos și chelnerul, care îi privește din picioare:
— Numai de asta nu mai aveam eu nevoie acuma.
— Du-te după el și-l prinde!
— Pe cine, doamnă? Suntem numai noi.
— A venit cu trenul acela!
Femeia se ridică în picioare și arată spre fereastra prin care se vede gara învăluită de zăpadă viscolită, dar nici urmă de tren.
— Era acolo! A venit aici! L-a împușcat!
— Vreți să spuneți că cineva a venit cu trenul, a intrat în bar, l-a împușcat pe domnul și a plecat tot cu trenul?
— Da!
— Imposibil, nu circulă niciun tren la ora asta, doamnă.
— La naiba, l-am văzut eu!
— Pe cine?
— Pe ucigaș!
— Și a lăsat arma crimei aici?
Chelnerul arată cu privirea revolverul aflat pe masă, lângă cele două cești de cafea goale. Femeia începe să plângă. Chelnerul scoate dintr-un buzunar de la spate un șervet alb, ia revolverul de pe masă și se îndreaptă spre bar.
— Ce ai de gând să faci?
— Am de gând să chem ambulanța și poliția, doamnă.
Chelnerul dispare în spatele draperiilor grele, din catifea roșie. Dinspre bar se aude muzică în surdină. În gara pustie viscolul spulberă în continuare zăpada.
