Povestire scrisă de Cezara Popescu, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la Creative Writing Sundays, pe 1 octombrie 2017. Povestire scrisă pornind de la tema „Ilustrați, într-o povestire de maximum 6000 semne, lucrul de care vă e cel mai frică.”
N-am mai fost într-o vacanță împreună de foarte mult timp. De-o veșnicie. Urcăm în mașină. A uitat cheile casei de la munte. Îmi pierd răbdarea. Se duce să le ia. Tăcem încordat. Alteori, tăcerea e moale.
— Alimentezi de la Lukoil? Nu-mi răspunde.
— Dar e cea mai proastă benzină, toată lumea știe… Hai să ne oprim la Petrom.
Simt că-i trece ceva printre dinți, ca un șuierat.
— Vrei să conduc eu? Te simți bine? Hai, zi ceva…
Afară bate vântul dar el e în pantaloni scurți bleumarin și tricou alb cu mânecă scurtă. Brațul care ține pompa cu benzină de 95 e dezgolit. Nu-i e frig. Are pielea netedă, fermă, e bronzat și i se vede perfect tatuajul. E un soi de dragon care se ramifică și-i cuprinde tot antebrațul. E monocrom, verde. Le detest pe cele multicolore, mi se par de prost gust. Al lui e unul dintre cele mai reușite tatuaje pe care le-am văzut vreodată. Nici nu mai știu când și l-a făcut. Întâi ne-a spus că-i un tatuaj temporar. Eu aproape-l crezusem. Mama, în schimb, se isterizase. El făcea mișto. Dar nu era singurul lui tatuaj: pe antebrațul stâng, partea ascunsă pe care o ții pe lângă corp, scrie Mercedes Benz de jos în sus, de la încheietură până la cot. Nu știu de ce-a ales marca asta, nu se dă în vânt după mașini scumpe, dar îmi amintesc că a condus o vreme un Mercedes SLK. Oricum, ideea tatuajului e originală, n-am mai văzut-o la nimeni.
Cât timp alimentează, cobor și mă apuc să spăl parbrizul. Mașina e rușinos de murdară. Roșul obraznic de acadea lucioasă e acoperit de praf năclăit cu picuri de ploaie.
Deschid portbagajul să-mi scot jacheta. Se deschide cu greutate, fiindcă e burdușit rău. Mă uit pe bancheta din spate unde stau pisicile, de-o parte și alta/ Sunt bine în cutiile lor, nu zic nici pâs. Le alint, dar nu le văd ochii. Vreau doar să-mi audă vocea. Vreau să le fac să înțeleagă că le iubesc în mod egal. Piti se lăfăie într-o cutie imensă, împrumutată, în care încap lejer două pisici. Coada lui, cacao-cu-lapte, mișcă ușor aerul. Șoset e în stânga, un ghemotoc alb-negru care mă privește din spatele ușii mici, cu zăbrele. Între ele, un sac imens cu rufe murdare. Numai când îl văd mă apucă din nou pandaliile. Parc-am fi niște țigani plecați cu caravana!
Apăruse cu sacul în fața ușii mele. Nici nu l-am salutat bine, m-am uitat la sacul gri de plastic, la el, apoi din nou la sacul burdușit cu haine și așternuturi și-am izbucnit:
— Tu ești serios? Ți-ai luat ditamai sacul!
— Da, e…
— Bun, dar plecăm la munte să spălăm rufe?! Dacă nu se usucă? Ce, nu le poți spăla acasă?
Ești exact ca o femeie furioasă, îmi spunea Vlad. Iată, ești mare, ți-ai câștigat dreptul. Dar să știi, furia nu înseamnă că deții controlul. E doar o iluzie pe care ți-o lasă celălalt.
— Hai, ești gata, mi-a zis scurt și-a strâns buzele.
Era deja la capătul treptelor când i-am răspuns:
— Așteaptă-mă, ajung imediat.
Am auzit ușa de aluminiu a scării blocului închizându-se cu un clic metalic.
Ultima dată când am fugit împreună, doar noi doi, aveam șaptișpe ani. N-aveam chef să mă duc la școală.
— Și unde-ai vrea să mergi, m-a întrebat calm, cu voce egală, în timp ce-și răsfoia agenda albastră, rufoasă.
— Nu știu. Undeva la munte, i-am răspuns. A terminat țigara și s-a uitat la mine foarte puțin.
— La școală ai anunțat?
— O să anunț…
— În cât timp ești gata?
A dat câteva telefoane ca să-și elibereze ziua pentru mine. Ne-am urcat în mașină și-am plecat spre Bicaz. Era simplu să fim apropiați pe vremea aceea. Să fim tată și fiică.
El nu-mi spunea niciodată cum să mă îmbrac. Cum să mă comport. Era un mai rece, capricios, eu aveam pantaloni scurți de blugi și bocanci. Și-o cămășă în carouri pe care o lăsasem băiețește peste pantaloni. N-avea nicio problema cu asta. Nu-și dădea cu părerea cu privire la ce făceam eu, decât dacă i-o ceream în mod explicit. Mama i-o lua drept slăbiciune, eu citeam în asta o ușoară nepăsare și, de cele mai multe ori, spațiul în care mă abandona, periculos, mă lăsa de una singură să definesc cine sunt. Ce vreau. Doar că eu nu știam cine sunt.
Mama avea să afle abia seara târziu că chiulisem, că nu mă-mbrăcasem cu rochia pregătită de ea, e mai drăguță asta, ți-am călcat-o, o găsești pe canapea în sufragerie, a! și să nu uiți de cutiile cu bomboane. Dar eu n-aveam niciun chef să fiu drăguță, feminină, să fac ceea ce mi se cere. O exasperam cu veșnicii blugi negri și tricouri de rocker. Cel mult, o ie asortată la raiații bej, evazați. Unghii scurte, albastre. Singura care ieșea pe ușă cu mereu altă rochie, pe tocuri, uluitoare, tânără, mirosind proaspăt, întorcând capete, era mama. Impetuoasă, cu părul negru strălucitor. Agitând dimineața odată cu ea. Dar eu nu eram ea. În dimineața în care am împlinit șaptișpe ani am avut pentru prima dată senzația aceea de gol în stomac, de confuzie și insatisfacție de care n-am scăpat mulți ani mai târziu – că sunt în asincron cu ceea ar trebui să simt. Cu ce așteaptă ceilalți de la mine. Dar ce naiba trebuie să simți la o aniversare? De ce tre’ să fii, brusc, fericit? M-am trezit și primul impuls a fost să fug; să nu dau ochii cu ei, să nu fiu nevoită să-i mint pe toți, colegi și profesori, cu zâmbetul meu educat.
Au trecut peste zece ani de atunci și a devenit foarte greu să ne spunem „te iubesc”. Ne-am dezobișnuit. Iar dacă am face-o, dacă am folosi acum expresiile de alint de la vârste mici, ar suna fals în urechile mele. Forțat. Stăm alături unul de celălalt. Acum conduc eu. El tace. Tace mult și am învățat că spațiul dintre doi oameni nu trebuie întotdeauna umplut cu vorbe. Tăcerea ajută. Suntem altfel, acum, și el și eu. Bărbat și femeie. Uneori, tată și fiică. Alteori mamă și copil. Doi vechi camarazi.
La Radio România Cultural e teatru radiofonic. „Fiul președintelui”, o adaptare după Eva Curie. Urmărim dialogul și drumul șerpuit, în timp ce Skoda roșie taie sat dupa sat spre casa din munți. Am trecut de Poiana Largului, mai sunt șaizeci de kilometri. S-a înserat. Îi spun uite, ăsta sigur e Florin Piersic, are o voce inconfundabilă. Dă din umeri. Aștept distribuția, cu satisfacția c-am avut dreptate.
— Deschizi tu poarta?
— Da, zice și se îndepărtează.
— Bun, îi strig, las’ că iau eu bagajele și mă duc să deschid cânii. Uite, mai au puțin și rup gardu’ de bucurie…
Nu știu dacă m-a auzit. Îl văd îndepărtându-se lent, cu mersul lui drept, demn. Ca și cum toată lumea poate trece pe lângă el, el nu se grăbește. El știe mai bine. E senin sau indiferent, nici acum nu știu bine. A plouat. Iarba e udă și verde, un verde gras și fecund. E rece, liniște, urechile mele se despart un timp de zgomotul orașului. Mi se face frig și știu că e totul bine, din nou.
