Povestire scrisă de Alexandru
Frânturi dintr-o memorie incărcată cu poveştile lor. I-am înţeles prea târziu ca să le mai pot mulţumi.
Se bucurau prin curte că venise tata de la Bucureşti. Eu, care ma născusem de puţin timp, eram ţinut în casa noastra veche din Buturugeni, judeţul Giurgiu. Tata a trecut pragul uşii incălţat, nerăbdător să-mi vadă chipul. M-a strâns in braţe şi m-a scos afară in sărutări, ca pe un trofeu. Unicul lui fiu.
Câştigase o luptă mare. Simţea din plin libertatea şi nutrea speranţa că voi creşte fericit.
De câteva ori m-a aruncat in aer, ca pe un bibelou de porţelan. Atent să nu mă scape din mâini, dar cu naivitatea unui adolescent. La ultima aruncătură am lovit streaşina casei cu capul. Atât de tare încât mi s-au închis ochii pentru câteva clipe. Apoi s-au umplut de lacrimi si am plans zgomotos minute bune.
Atunci şi-a zis tata că mai întâi trebuie să mă vadă împlinit. Adică a început să fie raţional din nou. I s-a parut straniu ca fericirea mea sa depindă de moartea unui dictator. Unui om, până la urmă. Şi mai ales că moartea acestui om l-a adus în stare pe el, un tată începător, să ma bage pe mine, creatură fragilă, aproape, în spital. De atunci nu l-am mai vazut atât de cuprins de emoţii. Nici măcar la beţie. A rămas îngândurat până azi.
Interesant este că tot nu am scăpat de traumatismul cranian. Aveam caţiva ani cand am căzut de pe o treaptă – mai exact am aterizat în cap de la o jumătate de metru inălţime, pe macadam, încercând să prind o minge de tenis. După un somn adânc m-am trezit înconjurat de rude şi mi-am revenit rapid dintr-o uşoară ameţeală. N-am mai avut capul bandajat din acea zi, dar nici tata n-a mai avut linişte. Lumea începea să fie mai zăpacită. De frică, ai mei m-au trimis la cel mai apropiat liceu şi m-au condamnat la navetă pâna la 21 de ani, când mi-am găsit de lucru în Capitală. Intram în pielea unui simplu student şi o simţeam ca pe o realizare. Mult timp am visat să duc o viaţă banală. Dar să fie viaţă de oraş. Credeam că doar la oraş pot să le arăt tuturor ce comoară de potenţial zace în mine.
Acum tot ce ştiu e că viitorul meu depinde de angajator. Chiria, rata, familia, toate depind de comportamentul meu la muncă. Iar calitatea vieţii mele creşte invers proporţional cu demnitatea mea. Unde să mai încapă şi visele? Cam asta a facut şi revoluţia cu revoluţionarii. Le-a adus haosul la pachet cu zambetele, într-o viaţă mai coloarată, dar la bază cu aceleaşi principii rupte din inchisoare. Nimic nu s-a schimbat pentru omul decent, care urăşte compromisul şi hoţia.
Feedback Motanov:
– cred că ar fi mai bine să începi cu al doilea paragraf, primul e prețios și încâlcit și, pentru că nu se referă la nimic identificabil momentan, cititorul nu-l poate înțelege
– „m-a aruncat in aer, ca pe un bibelou de porţelan. Atent să nu mă scape din mâini, dar cu naivitatea unui adolescent.” naivitatea unui adolescent nu e din același film cu bibeloul și nu înțeleg ce înseamnă în context
– „Atunci şi-a zis tata că mai întâi trebuie să mă vadă împlinit. Adică a început să fie raţional din nou.” nu am prins logica: după ce copilul se lovește de streașină (apropo, cât de joasă poate fi casa ca să fie adevărat?), tatăl se hotărăște să-l vadă împlinit și redevine rațional (asta se întâmplă în aceeași scenă sau e ceva generic?). înțeleg că, de fericire că Ceaușescu nu mai e, un tată și-a luat copilul în brațe și l-a aruncat prea sus, apoi, vinovat, și-a jurat să-i asigure un viitor bun, dar exprimarea e foarte greoaie (valabil pentru tot textul)
– asta mi se pare mișto „Intram în pielea unui simplu student şi o simţeam ca pe o realizare.”
