Povestire scrisă de Andrada Clonțea, aleasă de Radu Pavel Gheo la Creative Writing Sundays, pe 27 septembrie 2020, la tema „un diavol mic pe strada mea”.
Tase era curajos doar din vorbe și doar dacă nu era întuneric – cel mai mult s-a bucurat după Revoluție că nu se mai oprea curentul în fiecare zi la ora șapte. Îi era frică de păienjeni, de legumele necunoscute din ciorbă, de zgomotele țevilor de apă noaptea, de scârțâitul mobilei la orice oră, de umbrele din tavan făcute de farurile mașinilor care parcau în fața blocului. De nasturi cu patru găuri descusuți. De motanul fără un ochi de la etajul cinci. Dar mai degrabă ar fi ținut un păianjen între dinți și un nasture cu patru găuri în echilibru pe nas decât să calce de bună voie pe sau dincolo de preșul domnului profesor doctor Angelescu Benedict – care se mutase de câteva luni la parter, prima ușă pe dreapta cum intrai în scara blocului. Nu știa să spună de unde vine frica – poate din ziua când l-a văzut de la balcon venind acasă cu o furcă mai mare decât el, chiar dacă după două zile profesorul a cosit iarba din curtea blocului și a adunat-o apoi în căpițe ca la țară. Pur și simplu, când trecea pe lângă el pe stradă, Tase simțea că inima i se oprește în loc și că din asfalt cresc mâini de smoală care îl apucă de ghete.
E un om tare cumsecade, o auzise Tase pe maică-sa povestindu-i unei prietene venite în vizită. Și foarte cultivat – a făcut școala în străinătate și s-a întors în România pentru că nu a uitat de unde a plecat, deși ajunsese mare la el acolo. N-am văzut ochi mai negri și mai mari decât ai lui. Tu, dar pe cât de deștept e, pe atât e de mic și crăcănat, Doamne iartă-mă, că e mai important sufletul omului decât învelișul cu care suntem trimiși pe Pământ. Dar oamenii-s răi – se vorbesc multe în bloc. Ba că s-a întors pentru că e dat în urmărire pentru vreo crimă în Franța, ba că se aud chestii bizare de la el din apartament. Baba nebună din blocul de vizavi spune că l-a văzut pe geam și avea coadă de drac. Eh, gura lumii slobodă… Ia spune, îți dau în cărți sau în cafea?
Dimineața când pleca la școală, Tase se încălța mereu mai întâi cu pantoful drept, ținea degetele încrucișate pentru noroc și făcea de trei ori cruce cu limba, cum îl învățase în secret mamaie Lina. Dă, Doamne, să nu deschidă diavolul ușa. O să învăț cea mai lungă poezie din Univers pe dinafară și o să îmi fac temele toată clasa a cincea. Și promit că le fac până într-a opta dacă faci cumva să nu fiu niciodată singur când mă întâlnesc cu el.
Era o singură școală în cartier. Urma să se mai construiască una, dar Revoluția a venit înainte să fie turnată fundația și nimeni nu a mai pomenit vreodată despre o școală nouă în cartier. În anul acela în clasa lui Tase erau treizeci și doi de elevi, dar trei fuseseră cel puțin o dată repetenți și nu veneau aproape niciodată la școală. Profesorii erau mulțumiți – nu le mai cerea nimeni să facă vizite la domiciliu și referate despre condițiile familiale ale minorilor. În opinia lor, cei trei nu ar fi avut nicio șansă de reabilitare nici în comunism, nici după, nici aici și nici pe lumea cealaltă.
Păun mirosea urât și fuma, Pleșa avea un cap uriaș, cu obraji de buldog, și vindea semințe și gumă Turbo în piață. Sincu zâmbea mereu, vorbea puțin și mergea împiedicat, înclinat spre față, iar brațele păreau că nu i se îndoaie din cot ca la toți oamenii, ci se mișcă numai din umăr într-un ritm diferit de al picioarelor. Ești un retardat, vai de capul părinților tăi, nici să păzești oile n-ai fi în stare, că n-ai ști să le numeri, băi Sincule, ai ajuns de două ori până în clasa a cincea și nu știi cât fac doi plus doi, zicea Gulie, proful de mate. Sincu râdea. De ce râzi, măi nesimțitule? Ce e de râs? Ieși afară și să nu mai vii înapoi decât cu părinții. Tase a vrut să spună că Sincu nu mai are părinți și că stă cu el pe scară cu bunică-sa, dar momentul trecuse și Gulie umpluse rapid tabla cu diagrame Venn. Se uită pe geam – se însera, iar gândul de a merge singur acasă îl neliniști. Sincule, vrei să mergem împreună acasă? a scris pe un bilețel, pe care l-a mototolit un pic, cât să zboare. Sincu i-a arătat semnul de O.K. și Tase nu mai reuși să își aducă aminte dacă înainte de Revoluție exista vreun semn care să însemne O.K. Îi plăcea să compare ce era sau nu era înainte de Revoluție. Îi plăcea și să rostească înainte de Revoluție. Înainte de Revoluție erau cozi, acum nu mai sunt. Aveam cravată roșie de pionieri, acum nu mai avem. Înainte oamenii mari erau tovarăși, acum sunt domni. Înainte în apartamentul de la parter era tovarășa Angelescu Eleonora, acum e domnul profesor doctor Angelescu Benedict.
Sincu și Tase s-au desprins de grupul de colegi și au mers în tăcere câteva minute. Să știi că îmi venea să îi dau un pumn în cap lui Gulie când a zis să vii cu părinții la școală. Nu-ți face griji, nu o să aibă geamuri până la vară, știu unde stă. Sincu scoase de sub cămașă o praștie cu elastic de mască de gaze – o ținea în jurul gâtului, mereu pregătit. Au râs amândoi – nici nu știe cu cine s-a pus fraierul. Dacă aș avea o praștie, eu i-aș sparge geamurile lui Angelescu de la parter. Nici un răspuns. Tase văzu cu coada ochiului că zâmbetul de mai devreme dispăruse de pe chipul colegului. Au trecut pe lângă consignație – în mod normal Tase s-ar fi oprit să bea un suc de kiwi de la dozatorul Tek, dar tăcerea lui Sincu i-a părut a fi o treabă foarte serioasă.
Știi, Angelescu nu este de pe lumea asta și nu este bine să superi ființele din lumea de dincolo. Tase a așteptat să vină și o glumă, dar aceasta nu a venit. Sincu s-a oprit și s-a uitat în sus. Tot lună plină era și când s-au dus ai mei. La priveghi nu am fost decât eu și bunica. Rudele noastre nu au telefon și nu am avut cum să le anunțăm. La doiș’pe noaptea a venit Angelescu, dar eu nu știam că e Angelescu, că nu stătea încă la noi în bloc. Când a intrat, toate lumânările s-au stins și s-a făcut un frig de-am zis că-mi îngheață oasele pe loc. Bunica adormise și noroc că sforăia, că altfel aș fi zis că am pierdut-o. Angelescu lumina în întuneric, roșu, cu ochii bulbucați și mi-a zis că a venit să mă ia acolo unde le e locul copiilor care-și ucid părinții. Jur că nimeni nu știa că eu le-am pus otravă în mâncare, ca să nu mă mai bată. Din coșciuge s-a ridicat un abur verzui care s-a transformat în mama și tata care plângeau – nu mai fac, Marianul lui tata, nu mai fac, Marianul lui mama.
Sincu își acoperi fața cu palmele și scoase un oftat lung, apoi păru că începe să plângă. Tase simți un fir de căldură pe picior și apoi unul rece, pe unde trecuse cel cald.
Ai pus botul, Tăsică. Ce, ești copil să crezi în prostii de-astea de babe? Normal că-l lăsăm pe Angelescu fără geamuri toată iarna. Al dracului de pitic crăcănat. Mi-a tăiat mingea acum două zile.
