Povestire scrisă de Alex Stoicescu, premiată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru originalitate și umor. Textul e o reinterpretare a unei povești clasice, cea a lui Tarzan, reinventat într-o junglă absurdă, în care se citește Kant, populată de specii precum vulturul pleșuv Vasile, hipopotamul Gheorghiță și o gașcă de papagali cam stereotipi.”
Când Tarzan se trezi buimac sâmbătă dimineața, în urma unui coșmar, observă cu stupoare că nu mai poate vocaliza celebrele sunete care îi construiseră identitatea. Intră în panică. Se bătu cu pumnul în piept, luă o gură de apă de izvor cu care-și clăti gura, apoi trase adânc în plămâni tot aerul din junglă până când frunzele copacilor se îngălbeniră iar trilurile păsărilor încetară. Cu un licăr de speranță în privire, expiră cu putere aerul până când plămânii i se stafidiră, frunzele își recăpătară culoarea si păsările își reluară trilul. Nici o schimbare, în afara vocalei A, și aia de-abia auzită. „E un început”, își zise optimist Tarzan, apoi panica îl cuprinse din nou, amintindu-și că avea întâlnire cu Jane la șapte, la Universitate, iar Jane fusese cucerită mai ales de vocalizele inefabile ieșite din ființa lui și mai puțin de discuțiile filozofice înflăcărate pe care cei doi le purtau la ieșirea de la cursuri. În disperare, Tarzan luă iarăși o gură de apă de izvor, aproape secându-l, ridică fața spre cer și reluă gargara. După ce vărsă apa înapoi în albie și până să tragă din nou aerul junglei in piept, Vasile, unul din cei doi vulturi gemeni pleșuvi, responsabili cu ghicirea viitorului, îi spuse: „Tarzane, nu mai goli jungla de aer, frate, că ne omori! Nevastă-mea a leșinat mai devreme. Am crezut că de la atâtea griji, că i se mai întâmplă, pe urmă te-am văzut ca prin vis cum te bați disperat cu pumnul in piept. Du-te în satul vecin, cumpără niște miere cu lămâie și-o să-ți revină vocea”. Răsuflând ușurat, Tarzan îi răspunse: „Mersi, Vasile, chiar că sunt un pic disperat. Diseară am întâlnire cu Jane și vocalizele sunt singurul lucru care-o mai excită, în afară de Critica rațiunii pure. Problema e că au rămas doar vreo zece pagini din Kant și pe urmă sunt sigur că vrea să m-audă urlând”.
La auzul acestor cuvinte, Vulturul Vasile își dădu discret și exasperat ochii peste cap, căutând prezența altor viețuitoare ca să facă schimb de priviri subînțelese. „Ce prost e Tarzan ăsta”, își spuse Vasile. Deși era nepoliticos să umble prin gândurile oamenilor, Vasile avu o bănuiala și se conectă telepatic la gândurile lui Jane, să-i citească gradul de implicare în relația absurdă dintre ea și Tarzan, relație care amenința viața junglei. O văzu pe Jane cu vărul lui Tarzan, aplecându-se dezbrăcați deasupra unei pagini din Kant, între două partide de sex. „Tztztztz”, făcu Vasile clătinând cu dezaprobare din cap dar fără să fie pe deplin lămurit dacă ce văzuse era imaginația lui Jane sau realitatea. Își continuă investigația telepatică și ajunse, științific, la concluzia că, din ceea ce văzuse, nouăzeci la sută era imaginația lui Jane și doar zece procente o umbră de adevăr. Adulterul nu fusese încă pus în practică. Apoi îl văzu pe Ion (vărul) cum încearcă sa imite urletul lui Tarzan, singurul lucru care-i lipsea ca s-o cucerească definitiv pe Jane, de care se îndrăgostise pe loc atunci când Tarzan i-o prezentase. Ion era însurat de zece ani, avea trei copii și un job de invidiat la o companie internațională. Nevastă-sa era o de o frumusețe incredibilă, fostă Miss Univers, deșteaptă si fidelă. Cu toate astea, Ion simțea că îi lipsește ceva. Ion era nefericit. Tarzan i-o prezentase pe Jane. Ion devenise brusc fericit. Când se gândea la nevastă-sa, Ion redevenea nefericit. La Jane, iubita lui Tarzan, Ion era în al nouălea cer. „Vărul Ion pendulează între fericire și nefericire”, observă cu acuratețe vulturul Vasile, „iar ăsta e alt lucru potențial amenințător pentru viața junglei.”
Căzut adânc pe gânduri în timp ce zbura, Vasile abia avu timp să se ferească de stolul de papagali sălbatici ieșit la distracție. „Uite-l pe Vasile!”, se auziră aproape în același timp trei voci, urmate de alte zece sau cincisprezece exclamații de același fel care le reproduceau cu fidelitate pe primele. „Vasile, ghicește-ne viitorul!” se auzi iarăși, prima oară din ciocul lui Jimmy, șeful papagalilor, apoi din celelalte cincisprezece ciocuri, transmițând aceleași cuvinte cu același tonus și aceeași intensitate perfect egală cu prima. Vasile știa că dacă le-ar răspunde n-ar mai scăpa până la apus de ei și săptămâni întregi va urma o miștocăreală generalizată la adresa lui. Va ajunge de râsul junglei sau, mai rău, va intra într-o depresie cruntă precum Gheorghiță, hipopotamul. Prin urmare se hotărî să-și continue zborul fără să-i bage în seamă. „Vasile, prostul, cățelușul nostru!” se auzi din nou pe cincisprezece voci consecutive. „Jimmy, nevastă-ta și-o trage cu prietenul tău cel mai bun!” îi trecu lui Vasile prin cap o variantă de răspuns, perfect adevărată de altfel dar care ar fi iscat între papagali o bătaie generalizată, urmată de consecințe nebănuite, chiar dacă l-ar fi răzbunat pe moment.
În timpul ăsta, Tarzan porni cu pași repezi spre satul vecin, cu gândul la bătrâna care ținea stupii de albine și de la care cumpăra de obicei. Cum de nu-i trecuse prin cap chiar lui, de prima oară când vocea dăduse semne de declin (deși refuzase să accepte lucrul ăsta) să-i facă o vizită bătrânei? Pe măsură ce se apropia de sat, Tarzan se convingea din ce în ce mai tare că singurul lucru care-i ținea vocea în formă și cu ajutorul căruia își va recăpăta celebrele vocalize era mierea de albine vândută de bătrână. „Mogoșoaia!”, exclamă cu satisfacție Tarzan, amintindu-și în sfârșit numele bătrânei după încercări nereușite. „O să-i cumpăr toata mierea și-o depozitez în colibă, să-mi ajungă toată iarna. După care o să alung maimuțele fumătoare. Le dau interdicție să se apropie la mai puțin de o sută de metri de colibă dacă le văd cu țigara în gură”, îi mai trecu lui Tarzan prin cap. Ajuns la casa bătrânei, văzu geamurile și ușa larg deschise. În curte, stupii fuseseră vandalizați și mii de albine zburau inconștiente care-ncotro. Cuprins de o neagră presimțire, Tarzan păși încet spre locul în care Mogoșoaia se odihnea de obicei. Ajuns la jumătatea holului care dădea în sufragerie, unde bătrâna obișnuia să se întindă cu trei perne sub cap și televizorul deschis pe știri, auzi un râs cunoscut de bărbat. Apoi altul, la fel de cunoscut, de femeie. Niciunul din cele două nu era al bătrânei, căreia oricum nu-i mai ardea de râs la suta de ani depășită din toamna trecută și care se întreba de ce Dumnezeu o mai ține încă pe Pământ. Tarzan se hotărî să aștepte până când ar fi înțeles ce se întâmplă și se ascunse după frigiderul vechi din bucătărie. Văzu două felii de lămâie lângă un borcan răsturnat de miere și o linguriță pe marginea mesei care stătea să cadă.
„Aduc cartea să citim un pic?” se auzi din cealaltă încăpere vocea feminină, cu un tremur de excitare în glas.
„De când aștept momentul ăsta”, răspunse vocea masculină.
Câțiva pași grăbiți prin sufragerie de la un capăt la celălalt și înapoi, apoi scârțâitul patului urmat de hohote de râs.
„Dacă consider întreaga cunoaștere a rațiunii pure și speculative în totalitate ca pe un edificiu”, începu vocea masculină urmată de un „ah” al celei feminine, „a cărui idee cel puțin o avem în noi”, continuă bărbatul, spre satisfacția dezlănțuită a femeii, „atunci eu pot spune: în Teoria transcendentală a elementelor”, „ahhh… daaa… nu te opri…”, „am evaluat materialele de construcție…”, „ohhh, ce bine e… adooor”, „și am determinat”, continuă bărbatul cu o ușoară încordare, dregându-și vocea pentru punctul culminant, în gemetele tot mai excitate ale femeii, „pentru ce fel de edificiu, pentru ce înălțime și soliditate ajunge el”, se sfârși fraza. „Acum urlă cât de tare poți”, șuieră Jane, roșie la față și în culmea excitării. În acel moment Tarzan sări din spatele frigiderului, furios și frustrat și înșelat și, din toate puterile, scoase un urlet sălbatic, nepământesc care sparse geamurile locuinței, transformă casa în ruine, îl făcu pe vărul Ion s-o ia la sănătoasa printre roiurile de albine și pe Jane să-i sară în brațe.
Din depărtare, vulturul Vasile observă cu ochiul minții toată scena, mulțumi nevestei pentru cină, apoi ieși pe terasă la țigară. Luă o gură din paharul de vin oferit și se gândi: „prost mai e Tarzan ăsta, frate, dar na, măcar jungla e în siguranță pentru moment”.
