Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire cu final deschis”, pe 10 noiembrie 2019.
„Ce whisky prost”, și-a zis și a mai luat o gură din sticlă. Bunică-sa murise de câteva săptămâni. Primise vestea de la Ed, un văr de-al doilea, singurul din familie cu care mai ținea legătura. Nu venise la înmormântare, aranjase să vândă totul, iar acum urma să stea doar cât era nevoie ca să semneze actele. Discuția cu cei doi bărbați, reprezentanții companiei care cumpăra proprietatea, a fost scurtă. A răsfoit repede contractul fără să-i citească toate clauzele și a semnat pe cele două exemplare. Când l-au întrebat dacă vrea să ia ceva din casă, i-a refuzat scurt.
— Voiam să mă asigur că ştiţi că noi o să dărâmăm casa. Ne interesează doar terenul. Totul o să ajungă la gunoi, a insistat unul dintre bărbați, în timp ce-și potrivea pe cap pălăria de fetru cu boruri largi, înainte să coboare scările, la plecare.
— Nu e nimic de păstrat din vechiturile astea.
— Amintiri de familie, poate? Am observat fotografia din sufragerie. Bunicii? a adăugat și al doilea bărbat, care rămăsese în urma colegului său, pe verandă, și se uita în zare balansându-și greutatea corpului de pe un picior pe celălalt, cu mâinile fixate pe șoldurile late.
— Nu. Mulțumesc.
Cei doi i-au spus din nou la revedere, fără să dea mâna încă o dată. Primul bărbat a deschis portiera camionetei cu sigla companiei de gaze, a pus bine dosarul cu acte în servieta care stătea pe banchetă, apoi s-au urcat amândoi.
I-a privit cum demarează ridicând în urma Fordului un nor de praf. S-a uitat la ceas. Nu ar fi intrat înapoi în casă, ar fi rămas pe verandă, dar după-amiaza soarele încingea atât de tare, încât trebuia să te adăpostești înăuntru. Ed nu era liber decât pe seară să vină să-l ducă cu mașina la cea mai apropiată gară, până la care aveau de condus mai bine de o oră. Avea încă cheile de la casă, așa că s-a hotărât să-l aștepte înăuntru.
De când a intrat, l-a izbit mirosul de hoit, de mucegai şi pipi de pisică. „De unde pisici aici?” S-a aşezat la masa din sufragerie, pe care a pus cu lehamite sticla de whisky cu ce rămăsese în ea. Trecuseră mulți ani din ziua când bunicii făcuseră poza înrămată ca un tablou, care atârna pe peretele din fața mesei, ca o operă de artă. În fotografie casa arăta bine. De atunci însă nimeni nu mai reparase nimic, câteva geamuri erau sparte, acoperişul se desprinsese prin părţi, pereţii se coşcoviseră, ferestrele de sus fuseseră acoperite cu scânduri de lemn, ca să nu mai plouă în pod.
Stătea la masa unde mâncase timp de zece ani prânzul şi cina zi de zi, după ce mormăia pe sărite rugăciunea şi mulţumea pentru terciul fad pe care bunică-sa îl gătea. Nimeni nu băuse whisky aici vreodată. În casa asta nu se bea, nu se fuma, nu se înjura, nu se râdea. „Ba, uite că acum se bea, fir-aş al dracului.” A ridicat sticla către fotografia înrămată de pe perete, din care doi bătrâni slabi îl priveau încruntați.
— Pentru Bobby. Îl mai ştiţi pe Bobby? Hai noroc!
A luat încă o gură, direct din sticlă, şi a aprins o ţigară.
— Ce prostie să te pozezi cu pușca aia în mână. Țeapăn ca un mort. De ce dracu’ trebuia să-l împuşti pe Bobby? Moş tâmpit.
Acum începea să-i pară rău că intrase. „Şi dobitocul ăsta de Ed nu mai vine odată, ce dracu’ de treabă are toată ziua în pustiul ăsta?” Şi-a scos telefonul din buzunarul pantalonilor. A găsit numărul, dar nu a reușit să sune.
— Bineînţeles, cum să aveţi voi aici semnal? Cine să vă caute pe voi aici, pe cine să sunaţi, pe Isus şi pe Moise? ‘Rați-ai dracu’ de prăpădiţi care nu aţi ieșit în viaţa voastră din văgăună.
Făcuseră fotografia într-o duminică, în fața casei, după ce veniseră de la biserică. Bunică-sa şi bunică-său care ținea pușca aia ridicolă în mână. „La ce dracu’ îi folosea pușca aia ruginită?” Nici n-aveai ce să împuşti în pustietatea asta. Poate iepuri de câmp. Nici hoți nu erau pe aici. Doar buni creştini care nu citeau decât biblia şi nu aveau altă distracţie decât mersul la biserică, an de an, săptămână de săptămână, duminică de duminică.
Mă-sa a fost singura dintre copii care supraviețuise bolilor. Când s-a întors acasă cu un plod de mână, bunicul a venit la gară şi i-a luat. Nu a zis nimic, le-a luat bagajele, i-a urcat într-o rablă decolorată care pârâia din toate încheieturile când băgai cheia în contact ca să demarezi şi a condus fără o vorbă tot drumul. Era vară, drumul plin de praf, iar ei se coceau prin tabla încinsă a mașinii. Avea zece ani şi nu îi văzuse până atunci pe bunici. Când au ajuns, bunică-sa a venit la el şi l-a sărutat fără să-i spună nimic. I-au dus în camera din spate şi tot nu au scos nici un cuvânt. Mesele erau la ore fixe, se aşezau cu toţii, bunica aducea mâncarea, bunicul spunea rugăciunea, apoi mâncau în linişte. Maică-sa stat cu ei două săptămâni, după care a plecat. I-a spus că pleacă până în oraș, să nu se teamă, că totul avea să fie bine, că avea să se întoarcă repede. N-a mai văzut-o niciodată. I-au spus că a murit după câţiva ani.
L-a lăsat singur în casa asta care mirosea a săpun ieftin şi tămâie. Un singur prieten a avut, care îi amintea de oraşul în care trăise până atunci. Pe Bobby. Îl găsiseră pe stradă, când veneau acasă el cu maică-sa, pe ploaie, într-o seară, înainte să se mute aici. Avea o lăbuţă bleagă şi se târa peste tot după băiat, sincron, în tandem.
La câteva zile după ce maică-sa plecase, bunică-său l-a legat pe Bobby de stâlpul gardului şi l-a luat în vizorul puștii. Schelălăitul cățelului s-a oprit brusc, în zgomotul puternic al împușcăturii. Cele trei picioare scurte i s-au zvârcolit spasmodic, fiecare în altă direcție, în timp ce corpul i s-a rostogolit pe spate în praf. Din capul câinelui nu rămăsese decât un ghem zdrențuit de piele și păr năclăite în sânge.
— N-avem nevoie de o javră şchioapă în casa asta. Iar tu nu te mai smiorcăi, că ești băiat destul de mare. Poţi să-l iei să-l îngropi în grădină. Să nu putrezească aici în uşă pe căldura asta.
L-a îngropat în fundul curţii. Când s-a întors, bunică-său stătea pe verandă, cu puşca pe genunchi. Băiatul a traversat curtea lent. Pe cămașă și pe mâini avea urme de țărână și de sânge deja uscat de arșița soarelui. Mergea legănat, aducându-și piciorul drept în față, cu greutate, lăsând pe pământul nisipos urme de pași adânci în stânga și de arcuri de cerc în dreapta întrerupte de punctele de sprijin ale tălpii betege. A urcat scările una câte una ținând-se și trăgându-se de balustradă cu mâna stângă, murdară, cu unghiile înnegrite. A trecut pe lângă bătrânul care stătea în balansoar cu ochii închiși și murmura ceva. Din ziua aia nu a mai plâns.
Nu a plâns nici când a aflat că murise maică-sa. Nu a plâns nici când bunică-său îl bătea pentru că nu învăţa, pentru că nu era cuminte în biserică, pentru că se grăbea uneori să mănânce fără să spună rugăciunea, pentru că îi găsiseră în cameră reviste cu femei, pentru că s-a ascuns în duminica în care au făcut fotografia asta sinistră, ca nu cumva să apară și el în ea. Bunica lăsa capul în jos sau se strecura afară atunci când îi erau aplicate pedepsele. Uneori venea la el în cameră cu o cană de apă și îi ștergea vânătăile și rănile. Se uita atunci la chipul ei, care venea aproape de el, îi vedea cercurile cafenii de sub ochi, cicatricea de lângă sprânceana dreaptă unde pielea fusese despicată de o lamă metalică și crescuse la loc, lăsând crăpate marginile rănii, îi simțea corpul scheletic, mâinile mici care îl ștergeau. Ar fi vrut să-i vorbească. A încercat de câteva ori, dar s-a izbit de tăcerea care crescuse în corpul femeii ca un copil conceput de soțul ei, dar nenăscut, și care se petrificase în carnea ei după atâta vreme, cât o viață de om.
— Cum ar fi fost să fiu acolo între voi? a întrebat, uitându-se spre tablou, și a mai luat o gură de whisky, ridicând sticla. Hai noroc încă o dată, pentru Bobby! Dacă aş găsi pușca aia în casă, te-aş dezgropa ca să o pun în coşciug lângă tine.
— În care coşciug vrei s-o pui?
Nu l-a auzit când s-a apropiat, deşi totul scârţâia, crăpa și trosnea aici în casă când cineva mergea pe podeaua veche de lemn. Bătrânul rahitic a venit până la masă şi s-a aşezat în faţa lui. Chiar sub tabloul cu fotografia înrămată.
— Tu eşti mort demult, du-te dracului!
— Tu eşti mort de beat. Măcar de-ai termina sticla aia, că nu mai ai bani de alta. Acum vorbeşti şi singur. Voiam să dorm.
— Eşti mort. A suflat lung fumul de ţigară înspre bătrân. Hai, dispari!
— Mai bine ai fi dispărut tu.
— Taci dracu’.
— Când ai plecat prima dată, ai lăsat biletul ăla penibil că să te uităm, că nu te mai întorci niciodată. Te-ai întors după ce te-au dat afară de pe unde te aciuasei, ai rămas fără un ban de băutură şi ai venit înapoi. După care te-ai descoperit mare artist. Te-ai întors iarăși, după ce ai dormit pe sub poduri, ai rămas din nou fără bani de bătură şi ai făcut autostopul jumătate de ţară până aici. Atunci chiar sperasem să nu te mai văd. Mai bine nu te-ar fi adus mă-ta în casa asta.
— Ei, hai, acum că bunica nu mai e, putem să nu ne mai dăm după deget. Nu-i așa, tată? Nu-i așa? Dacă mă nășteam fată, mama nu m-ar fi lăsat aici cu voi, nu? Ghinionul meu.
— Mai bine nu te năștea.
— Vai, cum poţi să spui aşa ceva? O să putrezim în iad cu toţii. Nu aşa scrie în cartea aia a ta?
Şi-a fixat privirea spre ţeasta cheală şi lividă a bătrânului, spre fața cu oasele străpungând pielea scofâlcită de pe obraji. Sticla i-a zburat din mână şi s-a făcut ţăndări în mijlocului tabloului. Geamul crăpat era acum ca o pânză de păianjen care pleca din vârful puștii şi îşi crăcăna ghearele spre bunică-sa, continuându-se cu şuviţa de păr care îi scăpase pe spate din coc, spre bunică-său, prin ochelarii rotunzi, spre ochii ieşiţi din orbite, ca şi cum i-ar fi împuns în afară.
— Acum ai tăcut? Şi Ed ăsta, ce dracu’ o fi făcând de nu mai vine? S-o fi supărat și boul ăsta pe mine. Îl apucase activismul ieri seară când beam bere la el acasă. Că el nu vinde, că pot să foreze în tot statul, dar nu la el în curte. Un idiot. O să se-ngroape aici de viu.
— Nu vine nimeni. Ai luat-o din nou razna de la atâta băutură.
— Mă duc afară, să-l văd când apare. Am vândut tot, casa asta plină de ploşniţe o să fie moloz. Nu mai rămâne nimic, auzi? O să dispară până şi poza asta a voastră de ţărani proşti.
A ieşit din casă clătinându-se, cu ocoluri, înaintând cu greu, târându-și piciorul drept după el, pe lângă mobile și pereții de care se sprijinea. Văzut de pe verandă, peisajul era la fel ca în ziua în care maică-sa îl adusese aici, la fel ca în ziua când bunică-său îl împuşcase pe Bobby. Nici o altă casă. Doar câmpia uscată de arşiţa soarelui. Cine ştie de când nu mai plouase? „Cine dracu’ ar vrea să păstreze pământul ăsta? Nişte idioţi.” Doar praf peste tot. Praf pe verandă, praf pe geamuri, praf pe drumul care ducea spre gară, abia departe, în Dodge City. care era dincolo de graniță, în alt stat, fiindcă aici, la ei, în ținutul uitat de oamenii vii, nu ajungea niciun tren și niciun autobuz. Şi de la gară praf pe şine, pe vagoane, pe trenul spre oriunde, cât mai departe, dincolo de pământul arămiu care se unea cu cerul purpuriu de la apus. L-a cuprins amorțeala, care te lua de la atâta plictiseală, aici, unde nu se întâmpla nimic. O să se urce în tren, apoi în avion. Avea biletul de întoarcere luat şi mâine seară avea să vadă un alt apus, de la etajul opt, printre blocuri. „Numai să vină Ed ăsta odată”, să îi audă maşina şi să vadă norii de praf ridicaţi pe drumul care se pierde dincolo de orizontul roșu, dincolo de capătul lumii.
