Povestire scrisă de Florentina Ionescu, premiată de Irina Georgescu Groza la concursul trimestrial de povestiri – „E proza cel mai bine scrisă, am apreciat așezarea planurilor, pendularea între trecut și prezent și nota de mister. Aș schimba însă titlul, îl găsesc neatrăgător”.
Țurțurii au rămas cu mine din acea iarnă, oriunde m-aș fi mutat. Îi țineam într-o cutie de carton, pe frigider. O mutam după o vreme în cămară. Acum îi țin în șifonier, în cutii de diferite culori și mărimi, cumpărate cu Ștefan de la Ikea. Cu fermoar pe diagonală. Cu capac. Transparente. Sau cu mânere.
Țurțurii nu se topesc, nici după mai bine de douăzeci de ani. Știu exact unde și când a început totul. Procesul meu periodic prin care îmi reînnoiesc pielea de pe palme și tălpi. Desigur, nici fața nu e iertată de transformare. Ce anume determină apariția țurțurilor? Asta aș fi vrut și eu să înțeleg la început. Dar acum știu. Și vă voi spune și vouă.
Când mă aflam în clasă, în iarna în care împlinisem 13 ani, mi se părea că frigul se născuse odată cu mine, în maternitatea din Ghimpați. Atunci mama crezuse că o să moară la naștere. Că frigul avea puterea asta nebănuită de nimeni, de a fi transmis din generație în generație, și că moștenisem de la maică-mea și de la bunică-mea toate senzațiile din corp pricinuite de temperaturile scăzute. Era hlamida ce-mi acoperea umerii și trupul de când respirasem prima dată aerul satului nostru. Nu mă puteam dezbrăca de ea. Frigul nu avea să dispară odată cu mine și nici nu putea să mă omoare, pentru că învățasem să îl accept în viața mea încă din copilărie. În adolescență, îl vedeam mai degrabă ca pe un mecanism de apărare, așa cum ariciul are țepi care țin prădătorii la distanță. Alesesem comparația asta cu ariciul poate pentru că mă credeam mai deșteaptă decât ceilalți colegi. În unele seri îmi plăcea să mă uit la documentarele de pe Discovery și de pe National Geographic. Ai mei erau printre puținii oameni din sat care își montaseră cablu pentru a prinde la televizor și altceva în afară de posturile românești.
Scotocind acum printre amintiri și prin cutiile cu țurțuri – nu am aruncat absolut niciun sloi, oricât de mic și oricât de neînsemnat ar părea, chiar dacă unii au forma unor oase de pește pe jumătate digerate în stomacul unei pisici ori forma unor petale ondulate de un stetoscop prăfuit – îmi dau seama că în clasa aceea de deasupra beciului școlii în care învățasem într-a șaptea nu-mi fusese niciodată cald. Nu de când directorul angajase o nouă femeie de serviciu. Tanța.
Purtam geaca în timpul orelor, mă frecam cu spatele de soba înaltă – singura din încăpere – mă împingeam cu umerii și șoldurile în trupurile colegilor de parcă am fi fost toți zece popice uriașe, în încercarea de a-mi menține poziția lângă unica sursă de căldură.
Țurțurii mei, prietenii mei care îmi cunosc toate secretele, au luat naștere în clasa de deasupra beciului. Aș putea să jur că Tanța a fost moașa lor. Martorul venirii lor pe lume. Că silueta ei fusese cea pe care o văzusem în lumina farurilor în noaptea aceea.
*
Fusese angajată în toamna când eu începusem clasa a șaptea. Când am văzut-o prima dată, hotărâsem că ea este cea mai blândă femeie din câte cunoșteam. Avea părul alb, tuns scurt. Ochi mici și negri. Gene dese. Două riduri, ca două paranteze, în jurul gurii. Dinții albi, drepți și aliniați, ca file smulse din caietele de desen. Când se încrunta la copiii de-a opta care refuzau să măture podeaua din clasă în după-amiezele când erau „de serviciu”, două acolade îi apăreau între sprâncene. Nu mai văzusem niciodată riduri atât de adânci pe mâinile și palmele unei femei, nici măcar la bunică-mea care avea peste 80 de ani. Tanța purta tot timpul peste pulover o vestă gri din lână, lucrată de mână, cu două buzunare. În ele își păstra prețioasele chibrituri. Nu o văzusem niciodată folosindu-le, deși de câteva ori o prinsesem dând târcoale sobei din clasa noastră, înainte de prima oră. Se zgârcea în privința cantității lemnelor ce ar fi trebuit să încălzească soba noastră. Iar de multe ori când ajungeam dimineața, înaintea tuturor, focul fie nu era aprins, fie lemnele abia sfârâiau de verzi ce erau. Până și eu știam că dacă sunt prea verzi, nu vor arde, oricât de mult rumeguș amestecat cu gaz ai pune sub ele. Și-atunci cum de reușea Tanța să le găsească și să ni le bage pe gât?
După prima lună de iarnă, îmi învățasem lecția. Mă îmbrăcam cu cele mai groase pulovere pe sub paltonul roșu sau geaca verde cu blăniță la mâneci. Făceam cu rândul în pauze, la sobă, și ne bucuram de secundele acelea când din spinările noastre încinse mai avea puțin și ieșea fum. În sinea mea, îi invidiam pe colegii care stăteau în băncile de pe rândul de lângă sobă, dar știam că „domnia” Tanței nu va mai dura mult. Să nu credeți asta, că nu știam câți ani va mai lucra femeia la școala generală din Naipu. Am absolvit a șaptea, din clasa a opta ai mei m-au transferat la o altă școală, iar ea a continuat să facă focul în acele sobe.
Într-o zi de ianuarie, cu un ger cum nu mi-a fost dat să mai simt, m-am hotărât să îi las Tanței un mesaj. Soba din clasă era caldă, însă chiar și așa, când ridicam mâna să răspund la ora de biologie, din gură îmi ieșeau aburi groși. Pielea din jurul buzelor mi se crăpase. Degetele de la picioare îmi amorțiseră. La pauză am luat o bucățică de cretă, am deschis ușa sobei. În interior zăceau câteva lemne mocnind. Am scris cu litere mari peste stratul de funingine al ușii:
FĂ-
NE
TANȚO
FOCUL!
Din cauza spațiului, am fost nevoită să înghesui cuvintele. Și uite-așa, „FĂ” a ajuns deasupra numelui femeii de serviciu. Am închis ușa sobei și nu m-am mai gândit la ce am scris sau la cum va reacționa când va citi.
*
M-am trezit în patul meu, în întuneric. Visasem adânc și mă agitasem toată noaptea. Învățam să patinez pe suprafața unui lac înghețat și profesoara de biologie îmi punea întrebări despre sistemul osos. Aș fi vrut să ridic mâna, să deschid gura și să-i răspund, dar gheața se deschidea sub mine, picioarele mi se afundau în apa rece, iar mâna dreaptă se prindea de o bucată de gheață de forma unei ciocolate, învelite în staniol. Era și mama în vis, încerca să îmi arunce un colac de salvare, numai că în loc de colac era o vestă gri, din lână, care se deșira. Mă îmbufnasem, pentru că mama ar fi trebuit să știe că nu suport lâna, că mă mănâncă pielea de la ea și că aș fi pus pe foc toate hainele mele tricotate de bunica.
Am încercat să apăs butonul veiozei. Cablul îmi aluneca printre degete. În palmă, un clinchet slab. Ca și când două păhăruțe cu țuică s-ar fi ciocnit. În buricele degetelor, o pojghiță fină, la fel ca gheața îndepărtată de tata de pe parbrizul mașinii. După mai multe încercări, am reușit să aprind veioza. Și-atunci i-am văzut. Pielea de pe degete, din podul palmelor se transformase în ceva ce nici nu știam cum să descriu. Niște formațiuni. O îngrămădire. Poate chiar o excrescență. Ce putea fi dacă nu gheață? Cum ajunsese pe mâinile mele?
M-am dat jos din pat. Mi s-a părut, preț de o clipă, că o umbră se mișcă la geam, dincolo de perdea. Nu am auzit pași lângă casă. Tălpile mi se afundau în covorul gros. Pășeam și nu înțelegeam de ce țesătura se lipește de piele și scoate un sunet atât de cunoscut mie. La fiecare pas făcut, ariciul de la buzunarul cel mare al ghiozdanului meu se deschidea și se închidea. Era partea care îmi plăcea cel mai mult, pentru că în acel buzunar mama obișnuia să îmi pună ceva dulce: o pungă de pernuțe Viva, caramele Sugus și uneori o punguță cu pufarine. Sunetul nu era de la ariciul ghiozdanului. Venea de la podea. Tălpile mele – aveam să descopăr astfel țurțurii de pe picioare – se agățau în covor. Abia reușeam să ridic un picior și să îl pun în fața celuilalt. Am ajuns cu greu la fereastră. În lumina farurilor unei mașini, am zărit o siluetă. O persoană cu părul alb, tuns scurt. O femeie scundă. O vestă gri. Plutea deasupra șoselei acoperită de polei. Nu avea picioare, ci doar fuioare de fum.
*
Nu-mi amintesc când m-am întors în pat și dacă drumul pe covor a fost la fel de anevoios. Știu doar că în penar, într-unul din compartimente, aveam colecția primilor mei țurțuri, desprinși cu migală în acea noapte până spre dimineață, înainte ca părinții să se trezească. Îi culesesem de pe palme, tălpi, frunte și din jurul gurii. Oriunde i-aș fi păstrat, indiferent de câte ori le schimbam locul – în noptieră, în dulapul cu cărțile pentru școală, în șifonier, lângă cămășile iubitului meu, ori în portfard – țurțurii mei nu se topeau. Cu trecerea timpului, formele lor deveneau tot mai diferite. De la solzi și scoici, la mustăți de pisică, bombonele Cip, mentosane, capace de stilouri, de la arcuri până la bujii, pile de unghii ori ascuțitori.
În săptămâna aceea, ori de câte ori o vedeam pe Tanța la școală, în pauze ori pe holul dinspre cancelarie, o evitam. Numai gândul că femeia știuse că eu am fost cea care a scris cu cretă mesajul mă făcea să îmi simt transpirația rece alunecând pe spate.
După ore, am șters cu un burete umed literele de pe interiorul ușii, având grijă să nu mă vadă colegii. Mama m-a certat când am ajuns acasă. Murdărisem de funingine singurul meu pulover roșu de mohair.
Țurțurii nu au dispărut niciodată. Au devenit o parte din mine. O dată pe lună, când începe „năpârlirea” mea, știu ce am de făcut. Închid ochii și desprind, unul câte unul, sloiurile de gheață. Cutiile de la Ikea au devenit, după o vreme, neîncăpătoare. Chiar și așa, se poate trăi cu țurțurii în apartament. Iar Ștefan a înțeles pasiunea mea pentru colecționat cutii. El crede și astăzi că sunt goale.
