Poem scris de Șerban Acasandrei, la Atelierul Mornin’ Poets #89 cu Mihók Tamás , din 28 aprilie 2024, la tema tipurilor de ecologizare ale textului.
Membrele delicate îmbinau laptele și purpura
un curent șters arde venele pamântului
eu caut o formă rară ca o vânătaie de viespe
rămâne ce rămâne din teză
urmele calde ale curentului colorează țărâna
literele de carton sunt reclama care nu va convinge pe nimeni
o iarnă care nu încetează să revină cu apetitul ei pentru lipide
temperaturile critice scrijelesc în asfalt parcele
pentru buruienile cu rădăcini tari, recuzită pe scena câinilor comunitari
pungile mici care zboară în vânt rămân mostre de
frumusețe arbitrară
soarele amar socotește întreținerea planetelor îndepărtate
contabilitatea macro în care nu intră crocodilii
cu zile neplătite
și fluviile curg, plăcile tectonice se macină fără efort
un cort arde accidental, solitar în Caucaz
plantația de lavandă dintr-un colț climatic aduce profit strâns
în săculeți
seismograful de la muzeu e nostalgic după un
curriculum vitae sumar
nici mai mult nici mai puțin decât proporții care nu există
o vară fără ploi va usca șoselele și alte căi spre resurse
praf strâns și puține motive de a zăbovi
creioanele folosite de ruși în stațiile spațiale
au urmele minerilor
lentoarea lor și curajul de a intra
în pântecul pământului
cum marile economii au trimis
capsule în pântecul atmosferei
marea așteaptă luna plină, profilul ei
răsfrânt pe pielea apei
o pată dulce în imensitatea rețelei de șine
a vapoarelor
nevoia de țărm a echipajelor crește de la un nod la altul
mișcarea pe ape,
ca și printe stele,
mă privește prea puțin.
