Povestire scrisă de Dionisia Sandu, aleasă de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, pe 15 septembrie 2024, la tema „Concizie și rescriere – o proză scurtă de 15.000 de semne sau mai mult (pe o temă la alegere), apoi rescrierea ei în cel mult 8.000 de semne”.
Băgam a treia pe o străduță în pantă când am auzit-o din dreapta: tu să știi. Dacă eu fac Alzheimer sau demență doar să-mi lași în buzunar o seringă de 20. Era mașina ei și era doar a doua oară când o conduceam – aveam emoții. Că nu mă voi descurca, că e prea mare, că la virajele strâmte o să lovesc bordura, că în București nu voi nimeri nicio bandă. Aveam o anxietate când venea vorba de alte mașini decât cea pe care o conduc în mod obișnuit și încercam pe cât posibil să evit să fac asta. Dar de data asta era musai să o conduc eu.
N-am ridicat mâna de pe schimbător, am accelerat și în cele 10 milisecunde cât mi-a luat să deschid gura am avut impresia că am trăit deja tot ce ne-a mai rămas din viața noastră împreună. Nu pe fast-forward, ca-n filme, ci totul deodată, întrepătruns, așa cum se întâmplă cu viețile celor care nu știu niciodată care sunt momentele potrivite să râdă.
Da.
Eu nu vreau să trăiesc așa. Nu p…
Și am simțit cum vocea i se gâtuie de plâns.
Da, și nu zic asta de dragul discuției. Vorbesc serios.
I-am tăiat cuvântul înainte să-l termine și am virat ușor la dreapta. Ieșeam de pe un drum secundar din Techirghiol, acolo unde își petrecuse ultima săptămână tratându-și o poliartrită exagerat de timpurie. În jurul nostru, pământul își număra copacii morți după furtuna de cu seară.
Am întrebat-o apoi cum a fost acolo. Ce mâncau dimineața, dacă s-a înțeles cu ceilalți, dacă a durut-o, când tot ce aș fi vrut să-i spun era că ea era singurul nod care mă leagă de lume. Și că mereu am crezut că și eu voi fi cea care își va pregăti singură seringa, cam ca în Still Alice. Dar ea nu știa Still Alice și poate nici multe dintre filmele hip și de autor pe care le văzusem eu. Nici muzica despre care eu zic că mă hrănește. Și nici toate piesele de teatru de la care plec alt om. Doar pe cele la care reușesc să o iau cu mine. Voiam să-i zic că și cea mai mare teamă a mea nu este să mor, ci să nu mai am control asupra minții mele, să depind de oameni, să nu mai fiu eu. Să fie o ceață atât de deasă între mine și lume, încât să nu mai fiu în aici și acum și să trăiesc din inerție, ne-existând de fapt. Așa cum este acum femeia pentru care ea se grăbea să ajungă acasă.
Am tăcut apoi până la primul semafor din 23 august la care trebuie să faci stânga spre pod. Aveam în loc de cap un shaker metalic pe care-l agita de zor un dumnezeu absent. Mama ei împlinise anul acesta 90 de ani, o vârstă la care glumeam amândouă că nu o să ajungem vreodată și, mai ales, că nu ne-am dori să ajungem vreodată. Dacă în fiecare legendă e un sâmbure de adevăr, fiecare dorință trăiește în simbioză cu o frică mică ce-i consumă ușor-ușor resursele? Mama ei era genul de femeie mărunțică și iute, peste măsură de muncitoare și ordonată într-o lume atât de firească încât nu reușise niciodată să distingă ce e al ei și ce e de la alții, ce crede și ce știe că așa e bine să facă, ce-și dorește și ce este deja scris pentru ea să se întâmple. Avea o privire blândă, mai puțin când era supărată și ochii i se aprindeau scânteie, vorbea cumpătat, mai puțin când te certa și îți dădea libertate, până în punctul în care simțea că ieși din rândul lumii și începi să urci sau să ocolești atunci când nimeni nu mai avea timp de asta. Ura dezordinea și mirosul de pește prăjit în casă. Dar o iubea enorm. Și nu era doar o iubire obișnuită, așa cum fiecare mamă își iubește copilul. Era genul de iubire despre care era greu să spui dacă mai repede te doare.
Și reflexoterapia asta ce zici că e?
Eee, reflexoterapie pe dracu. Că nici fetele alea nu prea te apăsau unde trebuie, dar le înțeleg că sunt foarte muncite. Să stai să masezi atâta carne. Că oamenii mănâncă a prost, să vezi cu ce farfurii pline veneau la masă. Unde intră, dracu, atâta mâncare? Și-apoi să-mi zică mie că îmi număram măslinele seara la cină. Păi le număram, în pula mea, că pe mine chiar mă doare și dacă îmi dau fierea peste cap ce fac? Îi zic mamei să nu mai fie ea ciampie că eu am puțină treabă?
Pe dracu îl avusese tot timpul pe buze. Dar cu „pulă” începuse să vorbească doar de vreo câțiva ani. Să fie vreo 3-4. De când i s-au întețit și atacurile de panică, pe care refuză să le recunoască sau să le salute pe stradă, de când anxietatea îi transformă mâinile în meduze mâloase, ca cele eșuate pe plaja din Tuzla, de când zgomotul îi mută urechile la spate și de când se chircește fizic la atingeri de oameni. Cam de când își trăiește viața prin și cu altă viață. 24/7.
Se făceau 30 de ani de când rămăseseră doar ele două. Mamă și fiică. Dintr-o zi de februarie în care inima tatălui ei își făcuse pe furiș un bagaj etern și explodase înainte să iasă pe ușă. Probabil de frică de frigul de afară. Era un sfârșit februarie. De atunci viețile lor au început să se contopească în negru, între bile de pastile și doctori burtoși care își dau prea ușor cu părerea despre cum reacționează creierul uman la pierdere. Între una și cealaltă individualitatea a devenit doar un concept abstract, corigent la matematica de-a VIII a.
Și la împachetările cu parafină? Cum e parafina asta de fapt?
Știam că voi uita repede ce-mi explica atunci. Capul meu rămăsese blocat la seringă și la ce înseamnă să trăiești, dar nu voiam să las tăcerea lăptoasă dintre noi să inunde mașina.
E ca o smoală caldă pe care ți-o rulează pe mână așa. Ca un baton dintr-ăla de ceară de epilat, pe care îl aduc cald de undeva, într-un plastic și apoi cu plasticul ăla ți-l întind pe degete și apoi te înfășoară cu un prosop și te lasă așa până se răcește. La mine a fost bine, că tanti Coca s-a prins că poate să-mi facă mai multe proceduri deodată și m-a întrebat dacă îmi poate pune parafina cât timp îmi face masajul de relaxare. Și așa am mai câștigat timp cât ca să nu mai duc încă o dată de la 3 jumate.
Și de ce ai făcut doar la mâini?
Păi nu știi că pe astea nu puteam să le mai mișc?
Și-a apropiat degetele și le-a adus mai aproape de fața mea ca să observ diferența. Le-a întins perfect și apoi le-a strâns la loc ca și cum se pregătea să facă o cruce imperfectă. De două ori. Am bănuit că acum poate face asta fără să-și strângă ochii de durere, așa cum se întâmpla înainte. Am aruncat un zâmbet și l-am lăsat să cadă pe podeaua mașinii. Să se strângă acolo cu toatele, că sigur cineva va avea nevoie de ele într-o zi.
La fel face și ea când sărbătorește o reușită a mamei sale: că a mâncat și a reușit să dea cu mătura, că nu a căzut când a alergat „du-du-du” prin grădină, că recent a reușit să se întoarcă înapoi când buzele îi erau deja violet și mâinile mai reci decât o doză de cola de la frigider. Trecuse printr-un episod de covid și părea că viața nu vrea să i se mai întoarcă. Avea un hău între buzele de vânătă proaspătă și doi ochi-soldat care căutau cu disperare un loc de salvare din ambuscadă. Se trăgea din toate părțile cu moarte.
A trecut cu ea prin multe episoade d-astea. Le poți număra pe degete doar dacă le lași să ți se lichefieze după. La biserică, acum 30 de ani, în ziua de Crăciun, la Paștele când gătise pentru prima dată singură iepure, când a aflat că își poate pierde jobul, când făcuse febră 40 și nu se putea ridica din pat, când a plecat cu voucherele de la serviciu în vacanță. Când ploua torențial, când nu mai avea mașină, când tatăl ei părea că dă târcoale seara pe la fereastră și un șuierat discret trecea prin geamul lipit cu gumă de mestecat de perete. Oare cu fiecare episod d-ăsta moare și ea câte un pic?
Și-a scos telefonul și a căutat ceva tacticoasă, cu încrederea degetelor care știau că acum pot muta munții din loc. L-a pus la ureche și a așteptat.
Ce-o fi făcând de nu mai răspunde. Știe că mă întorc astăzi acasă și cred că e nervoasă că sunt deja prea multe zile. Nu și-a luat nici telefonul cu ea. O fi făcând curat, să găsesc eu frumos, de parcă d-aia nu mai pot eu de curatul ei. Aș vrea doar să o găsesc bine. Că iară o găsesc ciampă și trebuie să stau tot concediul ăsta să o pun pe picioare.
Ea nu mai înțelege – am zis mai mult robotic. E o replică pe care i-o dat tot timpul: cum creierul nostru nu mai are aceleași noțiuni asupra lucrurilor pe măsură ce îmbătrânim și sentimentul de inutilitate, de a nu mai fi capabil să facem nimic, este mai mare decât orice rău pe care ni l-am putea face singuri. Ca-n cartea cu teoria care spune că facem alegeri fiindu-ne teamă de ce pierdem, decât uitându-ne la ce am putea câștiga. Știe și ea asta. Din viață și nu dintr-un ePDF salvat pe Desktop. Continuă să se joace pe telefon, zoom-in, zoom-out și zâmbește. Îmi dau seama că a deschis camerele care sunt montate prin diferite unghiuri ale curții și prin casă și vede că este totul în regulă. Un zâmbet căzut pe podeaua mașinii pentru încă un moment de reușită. Curând, ne vor da cu toatele afară din această mașină.
Am fost log in – log off mare parte din drum, în timp ce am ascultat despre proceduri, despre curenții din jacuzzi-ul cu apă sărată și băi de plante și despre cum măgarul plin de paraziți care a ajuns la Techirghiol s-a vindecat datorită nămolului în care a rămas blocat din greșeală și, odată cu el, și stăpână-su a început să meargă mai bine de la genunchiul șontâc, cât timp a încercat să-l scoată de acolo. Legendă. Oare noi când ne scufundăm în alții ne vindecăm puțin și pe noi? Și cum contorizăm ce pierdem și ce vindecăm? Mă gândesc la ea și la vindecarea pe care i-au adus-o ultimii 30 de ani. Mi-ar plăcea să cred că vindecarea asta îi va ține loc de bătrânețe, că nu va ajunge să nu fie ea vreodată, să uite, să cadă, să caute cu ochii-soldați o cale de ieșire din ambuscadă. Nu zic, dar amândouă știm că nu va fi așa. Și că seringa aceea va fi mult mai reală decât despărțitoarele verzi de pe autostradă, pe lângă care trecem și cu 160 de km la oră. Dacă e un lucru mișto la mașina asta este că poți trece lejer de 120 fără să simți că zgomotul îți mânâncă fața.
Aș fi vrut să întreb cum se face. Și dacă e sigură că atunci își va aduce aminte cum se găsește o venă, cum se bate și se strânge cu garoul, dacă mâinile nu îi vor tremura prea tare. Dacă nu cumva seringa va deveni doar casă pentru otrava de gândaci. Întreb, în schimb, dacă nu vrea să mâncăm o înghețată.
Încercăm un Rom autentic, cu jumătate biscuite și jumătate ciocolată, într-un Mol aproape de București. Râdem de frizurile noastre și facem planuri pentru următorul drum dus-întors spre Techirghiol, din februarie 2026. Glazura de ciocolată mi se sfărâmă printre dinți în timp ce mă gândesc dacă eu voi putea face asta. De ce de 20 și nu de 10, de ce în buzunar și nu pe masă, de ce îmi spune acum și chiar are încredere că aș putea să fac asta? Îmi simt gâtul rece ca după un puf de Tantum verde și ochiul drept începe să se scalde în apă. Întorc capul și mă îndrept spre mașină.
Hai, ca să nu prindem aglomerat la intrare în oraș.
Trecem fără emoții Bucureștiul dintr-un capăt în celălalt. Mă încadrez atent pe bandă, nu-mi moare motorul, ba chiar descoperim împreună cum merge sistemul start-stop la fiecare semafor. Încercăm să facem o regulă, dar ne dăm bătute când ne dăm seama că are o minte a lui, care funcționează independent de a noastră. Parcăm la Colloseum și facem schimb de locuri la volan. De aici poate conduce singură spre casă. E târziu și deja e așteptată. Vocea din telefon a certat-o o dată că stă prea mult și că vrea să vină acasă. De pe trotuar, ridic o mână grea să-mi iau la revedere. Am toți norii în spate și un apus care se încăpățânează să mă orbească. Fac semn să mă sune când ajunge acasă.
Într-o oră și jumătate îmi sună telefonul.
Mami, am ajuns. Măița nu prea e bine. Cred că trebuie să vii și tu acasă.