Povestire scrisă de Ana-Maria Buzoianu, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de scriere creativă din iulie 2020.
În ziua în care s-a întâmplat, îmi amintesc că totul părea perfect normal. Eu eram, ca de obicei, în întârziere. Ajung la locul de întâlnire gâfâind: în drum spre metrou mi se rupe o roată de la geamantan și trebuie să car namila pe scări în sus, scările rulante nu funcționează. Împachetasem prudent mai multe ținute pentru weekendul din Berlin, ca să am de unde alege, și acum îmi vine să arunc cu geamantanul de la jumătatea scărilor, unde mă opintesc fără răsuflare.
Ajunsă, în sfârșit, în fața gării, ochesc mașina pe care am recunoscut-o din descriere: Volvo combi, verde metalic, cu numerele PIS-49-DE. Rick, șoferul, se dă jos din mașină să mă întâmpine și să mă ajute cu bagajul. Țin minte că mi-a plăcut de el din prima. Deși e trecut de 50 de ani, se mișcă la fel ca un șarpe tânăr. Ochii lui aproape mă paralizează: albastru-închis, conturați de sprâncene negre. Părul grizonant i-ar fi ajuns până la umeri dacă nu ar fi fost prins în coadă.
Îmi cer scuze din priviri pentru geamantanul meu supraponderal și, fără prea mult tam-tam, pornim.
Este vară devreme și, pentru Stuttgart, o dimineață destul de răcoroasă. Ne așteptă un drum de 7 ore pe Autostrada A9. Rick conduce foarte bine, se vede că are experiență. Deși în mașină nu se prea vorbește, părem cu toții într-o stare bună de spirit.
— Mulțumesc, Rick, că te-ai oferit să conduci azi, începe Francesca, care stătea pe scaunul din dreapta șoferului. E prima oară când merg cu blablacar și… am emoții, pentru că, în general, am rău de mașină. Francesca vorbește și miroase ca o floare. Îmi pare firavă.
Rick zâmbește binevoitor și se uită, fără să răspundă, în oglinda retrovizoare, la mine și la Donny, parcă să ne vadă reacțiile.
— Eee, atunci e bine că ți-ai ales locul din față… Francesca; așa te cheamă nu? rânjește puțin ciudos Donny.
Francesca se îmbujorează instant, se cufundă în scaun și își întoarce fața spre geam.
Îl studiez pe Donny cu coada ochiului și mi se pare că seamănă cu un dulap înfipt pe picioroange. În mod evident trage de fiare, are pieptul pătrat, spatele ca un trapez borțos și gambele anormal de subțiri. Mușchii îi țâșnesc odios prin tricoul alb mult prea strâns pe corp. Îl poreclesc în secret Donny Dulapul și zâmbesc complice.
— Hei, dar lipsește un călător, pe site mai figura încă cineva… Pașa, parcă, nu? am întrebat.
Rick râde, plăcut surprins de întrebare, și se caută cu mâna stânga sub vestă, mâna dreaptă rămâne pe volan. Ni-l arată pe Pașa, șobolanul. Francesca scoate un țipăt ascuțit și își strânge picioarele și mâinile pe scaun.
— Ha ha ha, nu vă fie teamă, Pașa are cele mai bune maniere, râde copios Rick.
Rulăm constant cu 120 km/oră. Soarele se ridică pe cer. Din brațele lui Rick, Pașa ne studiază atent pe fiecare în parte. Uneori pare că zâmbește și observ că are strungăreață. Întind mâinile să-l iau în brațe:
— E OK să-l mângâi? îl întreb pe Rick.
— Pașa e aproape om, poate să decidă singur ce vrea. Dar, da, sigur că poți, nu mușcă.
Aștept cu mâinile ridicate în aer în direcția lui Pașa. El își ridică puțin capul și mă adulmecă, cu mișcări scurte din mustață, apoi se cațără pe cotieră și se lasă luat în brațe. Cu corpul lui cald și suplu, îmi amintește mai degrabă de o pisică care toarce decât de un șobolan. Donny Dulapul se îndreaptă în scaun, vizibil deranjat. Îmi vine să-l așez pe Pașa între noi, dar mă abțin.
— Ăsta da animal de companie, intervine Donny.
— Pare într-adevăr foarte deștept. Câți ani are? întreb eu, în timp ce îi mângâi blana tărcată.
— Pașa e cu mine de vreo 6 ani; l-am găsit în cabina mea când încă eram pe vas, aduceam un transport de marfă pe ruta atlantică. Dormea bine-mersi într-un papuc de-al meu, deși marea era, țin și acum minte, extrem de agitată, cu vânt de 7 grade pe scala Beaufort. De atunci, a rămas lângă mine și m-a însoțit în fiecare ieșire în larg. E un șobolan iubitor de apă, s-ar putea spune, ne povestește Rick și râde cu poftă.
Francesca se destinde vizibil. Se întoarce înspre mine și se uită curioasă la Pașa.
I-l ofer spre mângâiere, dar ea se fâstâcește și dă repede din cap că nu. Mă uit spre Dulapul Donny, care îmi evită în ultima clipă privirea și se face că citește ceva important pe mobil.
Pașa se întinde somnoros și trece din nou în culcușul din vesta lui Rick. N-am mai întâlnit pe nimeni care să aibă un șobolan ca pet. Și cu siguranță n-am mai întâlnit pe nimeni ca Rick.
S-au strâns câteva ore de când suntem pe drum. Francesca pare un pic palidă și propune să facem o pauză. La prima benzinărie, la ieșirea înspre Nuremberg, tragem pe dreapta. Sucuri, cafele, pipi, coperta unui CD îmi atrage atenția, e desenat un soi de șoarece care nu seamănă deloc cu Pașa dar mă face să mă gândesc la el, așa că îl cumpăr, e o colecție de cântece de-ale lui Bob Dylan, Hurricane rulează în mașină când pornim din nou la drum.
Încer să mi-o imaginez pe Francesca când face autopsii la facultate. Oare cum rezistă, nu i s-o fi făcând rău… Cum și-o fi ales tocmai facultatea de medicină? Părul ei lung curge în valuri pe lângă spătar și flutură în undele aerului condiționat. E de culoarea castanelor coapte.
Donny s-a mai relaxat de când am făcut pauză și acum spune glume în timp ce-și bea shake-ul de proteine. Inițial nu ascult, dar după ce îi aud pe Rick și Francesca râzând la bancurile lui, plec și eu urechea. Poate m-am pripit judecându-l, acum îmi pare chiar simpatic. Mă decid să-l absolv de porecla nemăgulitoare, până la urmă nu e treaba mea dacă seamănă cu un dulap.
— Căpitanul Titanicului le transmite pasagerilor: Am o veste bună și una proastă, ne relatează Donny, interpretând cu o voce schimbată personajul din banc. Vestea proastă e că o să ne scufundăm și o să murim cu toții. Ahhhh, făcură pasagerii isterizați. Și care-i vestea bună??? Vestea bună, continuă căpitanul, e că o să câștigăm 11 Oscaruri!
Râdem, râdem, se întunecă a ploaie, cerul se înnegrește și mă întreb dacă Rick nu a obosit de atâta condus, un semn albastru de circulație indică 250 de km până la Leipzig, apoi urmează Berlin.
Animat probabil de bancul cu Titanicul, Rick își amintește tot felul de povești din cariera lui de căpitănie, și noi le absorbim cu nesaț. Aflăm despre Dorotea, primul vas pe care Rick a pus piciorul în calitate de căpitan, drumurile spre India, Australia, insulele de smarald, certurile între marinari și prieteniile lor de cruce, înotul cu balenele uriașe și felul în care delfinilor le place să se lase scărpinați, așa, după ureche, ca și cum ar fi niște câini, culoarea cerului după ce trece furtuna, dorul de mare, răul de uscat, bucuria de a-l fi găsit pe Pașa, felul în care Pașa a simțit precoce un incediu stârnit în sala motoarelor și l-a avertizat pe Rick printr-un chițăit aparte, că Pașa e deja bătrân pentru un șobolan, și nu are să mai trăiască mult și e prima oară când văd tristețe pe chipul încercat al lui Rick. Oare de ce călătorește la Berlin?
Francesca cotrobăie prin rucsac și ne oferă prăjituri cu cireșe, făcute în casă. În afară de Donny, care probabil urmează o dietă strictă, luăm cu toții câte o bucată. Și Pașa primește un pic dar refuză să mănânce. Pare agitat, ne spune Rick, care se încruntă și își masează brațul stâng prin care tocmai a simțit cum trece un junghi. În fața noastră fulgeră.
— Poate călătoria asta îl obosește, încerc eu o explicație.
— Mă îndoiesc, răspunde vizibil îngrijorat Rick. Avem multe mile la bord, Pașa și cu mine. Și până acum nu a refuzat niciodată ceva dulce. Ceva se întâmplă… Hei amice, totu-i OK?
— Da, și Ronni al meu înfulecă mai ales prăjituri, ne relatează Donny, deși nimeni nu pare interesat să-l asculte. Mă mir că nu e obez deja, dar deh, tot ceea ce eu nu pot să mănânc aterizează sub masă și Ronni hăpăie. Mai prinde și câte o friptură, eu mănânc des carne, pentru proteine și îi mai dau și…
Pașa începe deodată să chițăie de mi se face pielea de găină. Cu viteza unei avalanșe, se întâmplă imediat mai multe lucruri în același timp: simt cum schimbăm brusc direcția de mers?! văd cum ne îndreptăm câș înspre sensul opus, aud claxoane, tună, Rick? mâinile lui Rick nu mai sunt pe volan! capul lui Rick se bălăngăne inert într-o parte! claxoane, chițăit, virăm în derivă, corpul lui Donny se repede și apucă volanul, vocea serioasă a lui Donny dă ordine scurte și precise Francescăi, ea oare ce face, nu o văd, Donny urlă către mine, piciorul de pe accelerație! să iau piciorul lui Rick de pe accelerație! mă trezesc din șoc, sar peste scaunele din față, trag piciorul inert de pe pedală, Pașa chițăie încă, îl aud dar nu-l văd, plouă, să mă așez la volan, să mă așez la volan! zbiară Donny, da, are dreptate, mă înghesui peste Rick, aud ploaia cum răpăie pe capotă, Francesca e lipită de geam, a leșinat, virez buimacă pe banda de siguranță a autostrăzii, trag frâna de mână și dau mecanic drumul la ștergătoare. Mașina stă pe loc, motorul rămâne pornit.
Mă uit în jur. Donny verifică deja pulsul lui Rick. Face semn că e încă în viață. Inima îmi bate de-mi iese din piept. Știu ce am de făcut: Francesca! O pălmuiesc ușor până își revine. Nu avem mult timp la dispoziție, îi explic, să vină la Rick, îi zic, ceva s-a întâmplat cu Rick! Pașa adulmecă agitat gura lui Rick. Francesca își revine, sare în picioare, ne ordonă să-l scoatem pe Rick imediat afară și să-l întindem drept pe jos, sare pe el, îl pipăie, îl ascultă, începe să îi maseze inima, îi suflă în gură, îl pocnește peste piept. Seamănă cu o amazoană. Donny și cu mine ne retragem respectuos câțiva pași în spate să-i facem loc. Plouă cu găleata dar eu una nu simt șiroaiele care curg pe mine. Cred că nici Donny. Pare și el la fel de uimit ca și mine de agilitatea impresionantă a Francescăi.
După nu știu cât timp, auzim cum Rick trage zgomotos aer în plămâni. Huah, ce ușurare! Alerg imediat către Rick. Și Donny la fel. Francesca ne privește electrizată. Facem un cerc în jurul lui; din pardesiul Francescăi improvizăm o prelată ca să-l protejăm de ploaie. Un fulger kilometric luminează și taie cerul.
Ne uităm pentru prima oară unii la alții. Îmi dau seama cât suntem de euforici, parcă inimile noastre ar dansa hora bucuriei. Și, în loc de coruri de îngeri cum poate se cade în asemenea situații, auzim sirenele ambulanței din depărtare. Îl fixez pe Donny cu cei mai duioși ochi pe care i-am avut vreodată; el își întoarce stânjenit privirea, stai blând, armăsarule, că nu mi s-a pus pata pe tine, îmi vine să-i zic, dar e drept că îl iubesc, brusc și fără așteptări, așa cum îl iubești pe cel care tocmai ți-a salvat viața, așa cum Rick poate o iubește pe Francesca și cum Rick sigur îl iubește pe Pașa.
Ce mă bucur că nu am luat trenul!
