Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 23 iunie 2019, la tema „Ignatius Reilly încercând să-și plătească taxele la ANAF”. Ignatius Reilly este personajul principal din Conjurația imbecililor”
Cincinatus Aurelius Vasilievici a intrat pentru a 53-a oară în clădirea gri cu tencuială căzută, unde era primăria, ca să depună dosarul pentru apartamentul din Bulevardul Republicii. Liftul era defect. A început să urce scările, gâfâind, până la etajul trei. Ridica lent câte un picior, punându-și palma grasă pe fiecare genunchi care urca, se apleca din șale, se ținea cu cealaltă mână de balustradă, și escalada fiecare treaptă cu un șuierat din gât. Când a ajuns, și-a îndreptat spatele și a inspirat și expirat de câteva ori, adânc. Și-a scos șapca și și-a șters cu mâneca hainei de stofă cadrilată broboanele de transpirație de pe frunte, apoi și-a așezat din nou șapca, împingând-o spre ceafă.
S-a așezat la coada care înainta greu. Cincinatus pufnea din când în când, își verifica telefonul pe care nu apărea nici un mesaj nou, lua la rând hârtiile din dosar, pe care le dădea una după alta cu degetul înmuiat în salivă, lăsând amprente de grăsime pe marginile foilor. Când i-a venit rândul, la ghișeu era aceeași doamnă de ieri, între două vârste, cu părul creț și roșcat ridicat într-un coc ciufulit, cu degetele boante terminate cu unghii tăiate din carne și cu ochii micșorați în spatele ochelarilor rotunzi.
— Bună dimineața, doamnă. Am revenit pentru problema cu apartamentul, știți, am mai fost.
— Bună ziua. Da, știu, dar de azi mergeți la colega de la ghișeul 19.
— Păi ieri am fost la dumneavoastră. Mi-ați spus să revin azi. Că vorbiți cu șeful să vedeți cum facem. Și trebuia să vin și cu o copie. Știți, după actul de proprietate. Cum am discutat. Ieri o uitasem acasă.
— Offf, dați-mi dosarul să văd.
— Uitați. Și am adus și copia, cum mi-ați spus.
Femeia a luat dosarul pe care i l-a întins Cincinatus prin deschizătura mică a ghișeului. L-a răsfoit repede și i-a răspuns grăbit, întinzându-i înapoi foile.
— Mda, tot la colega trebuie să mergeți. Pe culoar, a doua la stânga. Haideți, următorul, vă rog.
— Dar, doamnă, până ieri am discutat cu dumneavoastră.
— Ei bine, de azi discutați cu colega. Haideți, domnu’, că așteaptă lumea la coadă, nu avem toată ziua la dispoziție aici.
— Doamnă, am fost la colega săptămâna trecută. Am luat de la dumneaei ștampila cu urbanismul, acum trebuie să iau ștampila cu taxele de la dumneavoastră. Nu mai știți? Am fost și ieri, am discutat și trebuia să revin azi. Ieri uitasem să iau copia de pe actul de proprietate la dosar, iar dumneavoastră ați zis că să vorbiți cu șefu’, că nu știți exact cum se face cu ștampila aici.
— Tocmai, că am vorbit. Trebuie să mergeți la colega. V-am zis, pe culoar, a doua la stânga. Bună ziua. Următorul, vă rog.
Cincinatus s-a dat înapoi și și-a șters din nou transpirația de pe frunte cu mâneca hainei, împingând și mai mult șapca spre ceafă. S-a îndepărtat bombănind în timp ce mergea cu pași legănați de pe un picior pe altul.
— Am fost aici ieri și mi-a spus să vin din nou azi. Nici ei nu știu ce spun. Bine că trăiesc pe banii noștri ca să facă pe urmă pe deștepții și să ne ia peste picior. Pe banii noștri. Din asta trăiesc. Din impozitele noastre. Și mai sunt și incompetenți. Chiar așa, in-com-pe-tenți!!! Acum două săptămâni, când am venit, eram sigur că rezolvasem totul acolo. Am spus și acasă, când am ajuns, mami, totul e ok, mai trebuie să mă duc mâine să iau o hârtie și o să vezi cum rezolv eu totul. Păi nu degeaba sunt eu mai deștept decât toți incompetenții ăștia care lucrează la stat. Am fost și eu angajat la stat o zi. Atât. O ZI. Am plecat de acolo fără să mă uit în urmă. Prost să fii să lucrezi pentru ăștia.
Și-a scos mobilul din buzunar. A intrat pe facebook și s-a oprit, sprijinindu-se de un zid. A postat o poză cu coada de la ghișeu și a comentat cu haștagadministrațieincompetentă, haștagstatuldegeabapebaniinoștri, haștagbătaiedejoc.
— Uite, asta e bună de postat. Nu pot să mai las de la mine. Nu, de data asta e prea de tot. Uite, așa, o poză cu coada de la ghișeu. Vin aici în fiecare dimineață, de luni până vineri. Cum să nu știu eu ghișeele? Sunt aici ca acasă. Paznicii de la intrare nici nu-mi mai cer buletinul. Uite-l și pe Stancu, ăsta e și mai vechi. Știa deja toate trucurile când l-am întâlnit prima dată, la casieria de la etajul unu.
S-a desprins de peretele de care se sprijinea, a mai dat un refresh la pagina de facebook, nu a primit încă nici un like la un minut după ce postase.
— Niște idioți și ăștia, normal, numai la poze cu pisici pot să dea like imediat, altfel nu-i interesează când își bat joc de ei proștii ăștia care trăiesc pe banii noștri.
S-a îndreptat cu mersul lui legănat spre bărbatul bătrân și uscățiv, care traversa culoarul.
— Bună ziua, domnu’ Stancu!
— S’trăiți. Cum merge azi?
— Merge prost. Am uitat ieri o hârtie acasă. Am venit azi cu ea și duduia de la ghișeul 34 m-a trimis la colega la care am fost toată săptămâna trecută. Să merg din nou acolo. Păi acolo terminasem, ce să mai fac din nou?
— Cică le-au schimbat nu știu ce proceduri. E bulibășeală azi. Nici ei nu mai știu care ce face.
— Of, domnu’ Stancu, așa aș lăsa, uite, dosarul ăsta aici și m-aș duce în lume să nu mai auz de procedurile lor. Dacă ăștia își bat joc de noi…
— Poți dumneata să-l lași, da’ nu te lasă ei. Păi vrei să te trezești peste un an, doi, așa, cu vreo citație acasă că n-ai făcut aia, că n-ai plătit ailaltă?
— Unde să-mi trimită domnule citație, dacă plec în lume?
— Nu există, te găsesc ăștia și pe Marte.
— Of, vai de capul nostru. Hai că mă duc la „colega”, că după aia se termină programul și mâine poate iar se schimbă procedurile la loc.
— Bine, hai, succes și răbdare. Să trăiești!
— Mersi, mersi, și dumitale la fel. Să ne vedem la o bere când terminăm cu asta.
Au râs amândoi, și-au dat mâna și au plecat în direcții opuse. La ghișeul 19, unde fusese trimis, Cincinatus a găsit o altă funcționară decât cea de săptămâna trecută. Măcar aici nu a trebuit să stea la coadă.
— Bună ziua. M-au trimis de la ghișeul 34 la dumneavoastră. Mi-au zis că dumneavoastră vă ocupați acum de problema asta.
— Dosarul îl aveți?
— Da, uitați aici.
Funcționara i-a luat dosarul și l-a răsfoit câteva minute.
— Mda. Dar să știți că avem o problemă. Și nu știu cum o să facem.
Cincinatus s-a sprijinit de pervazul ghișeului, luându-și fruntea transpirată în palma sa lată și expirând cu un șuierat aerul cu miros de mici amestecat cu bere. Și-a apropiat fața de deschizătura din geamul de sticlă, prin care putea vorbi cu femeia de la ghișeu.
— Ce problemă, nu vă supărați?
Femeia a luat o foaie plină de ștampile din dosarul lui Cincinatus. O ținea cu două degete și o flutura în aer.
— Asta.
— Adică?
— A expirat.
— Păi cum?
— Certificatul ăsta e valabil 30 de zile. A expirat ieri. Dacă veneați ieri poate reușeați să-l prelungiți. Acum trebuie să scoateți altul.
— Știți, am venit și ieri. Doar că uitasem acasă o hârtie din dosar și m-a trimis colega s-o aduc. Și când m-am întors se terminase programul. Așa că am venit azi. De unde să știu că certificatul ăla expiră?
— Păi dacă ați stat pe el să-l clociți 30 de zile? De ce nu ați venit până acum? Ce, e vina noastră dacă veniți toți numai în ultima zi?
— Eu tot nu înțeleg de ce să expire. Păi aia e hârtia unde scrie la ce adresă era apartamentul. Da’ ce? Se mută blocul în 30 de zile? Cum să expire?
— Domnule, toate documentele expiră. Doar nu vă emitem noi documente pentru eternitate.
— Și acum ce eu ce fac?
— Mergeți la ghișeul de la etajul unu, prima pe dreapta. Ei vi l-au eliberat. Faceți o cerere să vă scoată alt certificat. Pe viitor să vă uitați și la documentele pe care le mai aveți la dosar. Poate mai e vreunul expirat. Să cereți altul valabil. Sau dacă expiră mâine-poimâine faceți cerere de prelungire.
— Și unde fac cererea?
— Faceți cererea la cine vi le-a eliberat. Dacă le aveți, nu știți cine vi le-a eliberat?
— Ba da, doamnă, știu. Doar că se mai schimbă ghișeele și procedurile pe aici.
— Domnule, eu am vrut doar să vă ajut. Vă rog să nu faceți ironii. Că mi se pare că sunteți așa, cum să zic, un pic sarcastic.
— Nu, doamnă. Vi se pare. Vă mulțumesc, dumneavoastră ați fost drăguță.
— Cu plăcere. Deci mergeți la colega de la etajul unu și rezolvați cu certificatul expirat. După aia veniți cu toate documentele valabile la mine și mergem mai departe. Succes, o zi bună.
— Mulțumesc, acum mă duc. O zi bună și dumneavoastră, doamnă.
Cincinatus a luat înapoi dosarul, a început să pună foile în ordine și s-a uitat atent la hârtia pe care i-o arătase femeia mai devreme. Da, era din 23 martie și era valabilă doar 30 de zile. Astăzi era 23 aprilie. Expirase ieri.
După ce a coborât scările și a cotit la dreapta, Cincinatus a ajuns la ghișeul unde fusese trimis. Măcar ăsta nu se mutase. De aici luase certificatul în martie. Era coadă destul de mare. S-a uitat la ceas: deja ora prânzului. Spera să nu fie program scurt azi. La niciun ghișeu nu era afișat programul, așa că nu erai niciodată sigur la ce oră se închidea geamul și funcționara pleca trimițând pe toată lumea acasă cu un „reveniți mâine”. Sigur era doar că nimeni nu mai lucra după ce se întuneca, iar asta depindea de cât de lungă era ziua, vara sau iarna. Electricitatea picase în centrul orașului, de când fuseseră problemele cu incendii de la liniile electrice avariate, care nu au putut fi reparate. Atunci specialiștii au decis să le taie pe toate, preventiv. Au dispărut și calculatoarele din instituții și nu se mai putea obține nimic online, Internetul nu mai mergea decât pe telefoanele mobile, dar astea nu se foloseau în administrație. Norocul lui că acasă avea curent, așa încât putea să își încarce mobilul, și că în oraș semnalul 4G mergea chiar mai bine ca niciodată după ce numărul abonaților scăzuse. Așa mai ținea și el legătura cu lumea.
S-a așezat la coadă. După un timp, când a văzut că doamna care era acum la rând stătea de vreun sfert de oră de vorbă la ghișeu, și-a zis că nu mai avea șanse să ajungă azi. Mai erau vreo zece oameni în fața lui. Dacă fiecare stătea 15 minute când îi venea rândul, asta făcea mai mult de patru ore. Mai bine să vină a doua zi de dimineață la prima oră să prindă rând în față. Oricum o zi în plus nu mai contează.
Cincinatus și-a verificat din nou pagina de facebook. Tot niciun like. S-a uitat și în dosare să aibă toate hârtiile. Dacă pierdea vreuna acum, l-ar fi costat încă o lună de umblat să o refacă. Și-a luat geanta la subraț și a ieșit din clădire. Nu se vedea niciun autobuz. Metroul nu mai mergea, pentru că se surpaseră unele tuneluri, iar cele care nu căzuseră erau un pericol și nimeni nu avea bani să le repare. Era mai simplu să meargă pe jos până acasă. Locuia acum într-un subsol, unde împărțeau foștii locatari ai blocului, câți mai scăpaseră, câte o boxă, după nevoi. Era mai bine decât să dormi în parc într-un cort. Bine măcar că nu fusese acasă când s-a întâmplat. Era plecat cu mami la cumpărături și întârziaseră mult fiindcă o pierduse în Auchan printre rafturile cu mâncare pentru pisici. Cel puțin ei supraviețuiseră. Pe Fifi nu au mai găsit-o, deși se spunea că pisicile aveau nouă vieți. I-au tot pus mâncare printre mormanele de moloz, dar ea nu a apărut. Apartamentul lor fusese la etajul opt. Ăsta pentru care umbla acum cu hârtii la primărie. Reușise să recupereze o parte dintre ele, duplicate, după toate drumurile pe la ghișee. Măcar să nu mai rămână agățat la stat cu apartamentul. Dacă aveau noroc, poate primeau și un ajutor de sinistrați. Avea să se întoarcă și mâine. El nu s-ar mai fi întors, ar fi stat mai bine să scrie la lucrarea lui despre Epistolele sfântului Ignatie din Antiohia, dar dacă nu venea îl bătea mami la cap toată ziua. Tocmai acum, când reușise să recupereze textul a șase dintre cele șapte epistole, doar pe cea către Filadelfieni nu o putuse găsi la niciunul dintre anticariatele din oraș, iar la bibliotecă îi era prea lehamite să meargă ca să stea printre toți aroganții care îi făceau mereu semn să tacă, să nu mai mormăie singur în barbă. Tocmai acum când încerca să refacă textul celor treisprezece caiete pe care le scrisese în ultimii ani despre opera patristică a sfântului, acum îi picase pe cap corvoada să obțină toate actele astea de la primărie.
Mergea obosit pe străzile pline de murdărie. Trecuse o iarnă, ninsese de multe ori și, în urma zăpezii care se topise, rămăsese multă mizerie. Mocirla se amestecase cu urmele de moloz. Unele străzi mai înguste erau încă blocate de bucățile mari de beton sau mormanele de cărămidă pe care nu le luase nimeni din drum. Unii stâlpi erau frânți în două, alții încă stăteau în picioare cu firele smulse atârnând în jurul lor. Doar casele mai mici rezistaseră cât de cât întregi. Blocurile vechi căzuseră aproape toate la cutremurul din toamnă. Pereți zimțați se ridicau de o parte și de alta a bulevardelor din centrul vechi, unde toată lumea mergea pe mijloc printre mașini, de teama cărămizilor și resturilor de ferestre care cădeau cu bufnituri scurte din când în când.
Când a ajuns acasă a coborât prin întuneric scara îngustă pe care abia reușea să încapă. Mami, în halatul ei cu imprimeu de leopard, ieșise de la duș, pentru că era ziua în care se dădea apă caldă în baia comună improvizată în subsol. De cum l-a văzut că a deschis ușa, l-a întrebat dacă a rezolvat ceva.
— Da, mami, da, numai că trebuie să mă duc și mâine, că mai e nevoie de o ștampilă, i-a răspuns Cincinatus și a pufnit fericit pentru că a simțit pe fund, în buzunarul de la spate al pantalonilor, vibrația telefonului care îl notifica că cineva a comentat la postarea lui de pe facebook.
