Povestire scrisă de Costel Macovei, premiată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri.
Cuvintele au intrat în fază terminală. Cineva trebuie să se facă purtătorul lor de cuvânt. Nu mai ştiu dacă am ales sau am fost ales, dar viaţa merge înainte. Chiar şi tăcerea este un mod de a privi şi înţelege lumea. Mai ales că durerea naşte durere. Când a început totul? Aş putea să zic ieri sau acum zece zile sau acum doi ani. Pentru cine ar vrea să ţină o cronologie exactă ar trebui să caute urma cuvintelor. Numai acolo sunt vizibile nodurile cele mai importante. Iar cine are cheia poate desluşi tot ceea ce se află în conul de umbră al tăcerii. Unde a fost semnalat primul incident? Ce importanţă mai are acum? Pentru a face trecerea mai uşoară, am să încep prin a descrie locul în care mă aflu… prizonier al vieţii.
Poveste cu spioni candizi
Închiriez cameră mobilată. Aşa suna anunţul care se lipise de retină dând consistenţă cuvintelor. Şi dacă prezentarea austeră a camerei nu ar fi fost trasată în tuşe groase, poate că nici acum nu aş fi aici, în această cameră, mormânt al viselor mele. Austeră şi totuşi elegantă, se descoperă sfielnic ochiului. Moartea nu caută detaliile nesemnificative. Îşi vede de treabă şi gata. Dacă m-a frapat ceva de la bun început, atunci acest amănunt a fost dat de fotoliu. Părea cumva exasperant de prost pus sub geam, la perete. Poate că proprietarul s-a gândit să ofere posibilitatea lecturii în lumină naturală. Dacă ar fi fost după mine, îl aşezam într-o altă poziţie. Cine preferă să-şi petreacă ziua pândind uşa? Să stai în fotoliu citind fără să-ţi odihneşti ochii pe marginea cerului mi se pare o tortură. Să stai în fotoliu fără să-ţi bucuri privirea cu alternanţa clapelor pianinei vechi mi se pare o grosolănie de-a dreptul. Dar cum nu aveam prea multe şanse de câştig, am acceptat. Războiul acesta nu era un război personal. Era un război al altora cu foarte multe victime colaterale. Cele mai multe nevinovate. Dar cum poţi ascunde mai bine cele zece morţi programate decât printr-o mare vărsare de sânge? Carnagiul este butaforia cea mai potrivită. Nimeni nu o să se oprească la zece indivizi când sute sau mii baricadează drumurile cu trupurile lor. Iar eu sunt unul din zece. Şi dacă nu ar fi fost vocea de la capătul firului, poate că deja eram un personaj gata să intru în scenă. Cineva mai are nevoie de mine, altfel cum aş putea să interpretez mărinimia. O fereastră, o fâşie de cer, oraşul ce se caţără pe propriii săi umeri şi aşteptarea. Aşa sunase sfatul de la miezul nopţii: te faci nevăzut în cinci minute, dar nici nu dispari de pe faţa pământului, pentru că nu voi mai putea să te contactez. Mizez pe tine pentru ultima reprezentaţie. Dar după cum vă imaginaţi, nu am schimbat poziţia fotoliului. Viaţa părea mai atractivă decât albastrul cerului. Viaţa mea atârna de un fir de păr şi acest fir de păr era legat de clanţa uşii. Deci cameră mobilată pentru o perioadă nedeterminată. Spionii mor şi ei în rând cu lumea, fără să comenteze. Dacă aş avea timp ca să scriu tot ce ştiu, lumea ar cădea în apatie scurtcircuitându-se de viaţa zilnică. Asta dacă va crede cineva. E greu de crezut câtă pustietate se ascunde în sufletul şi-n cugetul celor de la vârf. Aerul rarefiat le afectează percepţia denaturând realitatea. Ajung să se creadă creatori şi vor să-şi pună ideile în aplicare pe timpul vieţii. Să fie părtaşi viselor. Să se felicite pentru creaţie, pentru viziunea acelei realităţi paralele. Realitatea lor. Omul care vorbeşte, dar care nu spune nimic, poate fi crezut. Dacă îi cerni cuvintele, descoperi chei ce te conduc prin labirinturi de neimaginat către surse nebănuite. Oameni care stau sub semnul faptei şi fapte care cresc din mâinile oamenilor. Totul este o înlănţuire de oameni, timpuri si evenimente. Iar eu sunt o rotiţă în acest angrenaj, o rotiţă care poate spune de ce pătratul are unghiurile drepte şi cercul trei sute şaizeci de grade. De aceea eu nu trebuie să vorbesc. De aceea eu trebuie să dispar. Un grăunte de nisip din imensitatea deşertului. Un grăunte şlefuit cu grijă ca să nu lase urme. Camera îmi oferă spaţiul de care am nevoie. Radioul mic pe baterii îmi aduce bruma de informaţie din care trebuie să selectez ceea ce e cu adevărat important, iar telefonul îmi tace viaţa. Pentru că, dacă sună, nu poate să-mi dea decât un verdict. Iar moartea se împleteşte atât de strâns cu viaţa, încât nici speranţa nu mai are curaj să se arate. Moartea nu e o posibilitate ipotetică, îndepărtată, alungată într-un con de uitare. Ea este o prezenţă constantă. Te face vulnerabil, te macină, te usucă. Cât de uşor este să i te dai, să-i cazi în braţe. Numai că bariera mentală are rădăcini adânc înfipte, pentru că ei nu vor să facă investiţii hazardându-se. Cei care ies din mâinile lor sunt atât de bine pregătiţi, încât moartea nu este decât ultima armă de pe panoplie. Şi de panoplie nu te atingi decât la ordin. Indiferent de ce vrei sau de ce simţi. Dar la urma urmei cine sunt eu?
Mi se spunea chiromantul
Nu ştiu cine mi-a spus prima dată aşa, dar asta chiar nu mai are nicio importanţă acum. Marele meu atu era că citeam omul şi viitorul. Dar nu în palmă ca orice ageamiu, ci în ochi. Faţa omului îmi spunea totul după primele minute petrecute faţă în faţă. Poate că şi ăsta a fost unul din motivele pentru care nimeni nu mai voia să dea ochii cu mine: nici colegi, nici legături, nici şefi. Toate informaţiile le primeam prin telefon sau, în cazuri cu totul speciale, când nu puteau apela la acest mijloc de comunicare, purtau câte o mască prin care nici măcar culoarea ochilor nu o puteam vedea. Şi de fiecare dată rămâneau surprinşi de metoda de lucru adoptată şi de rezultatele obţinute. Rapoartele mele făceau înconjurul cancelariilor şi toată lumea şi-ar fi dorit să mă aibă, dar în acelaşi timp se şi temeau de mine, de ochiul meu păcătos. Eram o piesă preţioasă pentru orice colecţionar pasionat. Sau interesat. Iar preţul meu nu se discuta. Nimeni şi nimic nu putea să-mi reziste. Intuiţie, spirit de observaţie şi acel grăunte de inefabil făceau din mine cel mai de temut adversar. Zilele treceau ducând în adâncul arhivelor cazuri grele, deosebite, incalificabile. Sabia lui Damocles şi nodul gordian erau prezenţe nelipsite din viaţa şi moartea mea pentru că fiecare noapte de somn însemna cufundarea în oceanul de întuneric al morţii şi fiecare dimineaţă o revenire, o reverie. Nu exista loc, nu exista eveniment important care să nu poarte pecetea trecerii mele, dar nu oricine putea să citească aceste semne, aceste urme. Numai că acele urme, semne erau lăsate pentru ca ceilalţi să-şi dea seama că nimic nu este întâmplător, niciun efect nu este lipsit de o cauză. Şi cu cât semnele se înmulţeau, spaima celorlalţi se acutiza. Eram arma perfectă. Toată lumea aflase de mine, dar arma ştia să-şi ascundă atât prezenţa, cât şi teaca. Iar dintre cei care ştiuseră de mine de la început, puţini mai erau în viaţă şi erau prea mult implicaţi ca să poată spune ceva. Din cauza asta eram de temut. Multe din execuţiile ultimilor ani ale celor cocoţaţi în vârful piramidelor erau opera mea. Iar punerea în scenă, butaforiile şi efectele îmi aparţineau în totalitate. Şi cu toate astea foarte puţini puteau să mărturisească cine eram. Umbra care-şi calcă în picioare umbra. Dorinţa îmi era transmisă, iar eu eram cel care deţinea adevărul ultim. Eu eram cel care îi dădea formă, culoare, miros şi densitate. Din cauza tuturor acestor mici detalii, inefabilul era atins şi prezentat ca realitate. Primăverile şi toate celelalte anotimpuri sociale erau apanajul meu. Eu apăream în preajma tuturor celor ce urmau să se îmbarce la bordul luntrei lui Charon şi cu toate acestea nimeni nu-şi putea aminti ceva concret. Închipuirea putea broda valuri întregi de brocarturi dar acul nu se vedea decât prin urma lăsată, prin bogăţia culorilor broderiei. Când o situaţie cerea soluţii imprevizibile, era chemat Chiromantul. El, adică eu, era cel care finaliza povestea. Puneam punct. Şi niciodată nu dezamăgeam. Nu clacam. Nu dădeam chix. Ştiu că sună a poveşti cu James Bond, dar Fleming ar putea lua câteva lecţii de la mine. Numai că eu nu mai exist. Sunt doar un chiriaş anonim care numără zilele din calendar… suspendat, atemporal, aspaţial. Chiromantul a dispărut, a devenit invizibil şi asta cred că produce frisoane unora… acum niciunul nu se mai simte în siguranţă, ei ştiu ce pot şi mai ales ştiu ce ştiu.
Din păcate povestea a ajuns atât de departe, încât nici măcar duşmanii nu ar mai voi să mă cumpere, chiar dacă mă doresc în panoplia lor… asta e soarta noastră, a celor aleşi. Deci asta am ajuns, un chiriaş care stă în fotoliu pândind uşa şi telefonul de alături. Și cât de chinuitoare şi monotone sunt minutele-melc, ce se târâie fără a lăsa urme vizibile. De multe ori, simt că cerul se acoperă de nori şi eu nu sunt decât o spărtură ce nu mai apare.
Uitarea ca o palmă grea
Cât timp a trecut de când mă învârt în celula asta? Nu atât zilele transformate în luni mă termină, cât mai ales tăcerea. Ai crede că toate revoluţiile s-au terminat, ai crede că utopia s-a pogorât peste societatea asta bolnavă de aşteptare desăvârşind opera marilor visători. Cineva ştie unde sunt, dar în acelaşi timp ştie că e mai bine să aştepte un moment pentru a reseta regulile şi jocul. E clar că lumea s-a săturat. Şi mai clar e faptul că internetul, această cutie a Pandorei, odată deschis omenirii nu mai poate fi controlat, iar manipularea trebuie reinventată. Totul trebuie reformat. Ras din temelie şi construit pe noile modele. Lumea află instantaneu tot ce se întâmplă. Spaimele şi temerile au îmbrăcat forme noi, dar în substanţa lor tot sentimente controlabile au rămas. Tot ceea ce trebuie să faci este să descoperi mecanismul, cheia. Un om poate orchestra fenomene de masă având sculele şi softurile necesare. O astfel de sursă poate fi localizată. Acesta este şi motivul pentru care Chiromantul a dispărut. Nicio mişcare nu trebuie să tulbure apele aparent liniştite. Lumea toată stă în expectativă. Aşteptarea ucide. Nervii întinşi la maxim pot să cedeze. Din cauza asta, cei ca mine suportă ani de antrenamente, ai putea spune inumane. Dar nimic nu este inuman atâta timp cât este imaginat de o minte omenească. Aşteptarea, chiar dacă nu ucide, macină. Telefonul pare o piesă care încă nu a fost inventată, o piesă inutilă asemeni cuiului descoperit într-o mină de cărbuni. Cine stătea să bată cuie în carnea lemnului cu sute de milioane de ani în urmă? Tot un Chiromant ca mine? Sau poate că stăpânul unui Chiromant a vrut să-şi agaţe o „ceva” în copacul de lângă el… de sute de ori am verificat firul telefonului, am verificat dacă telefonul are ton. Totul e în ordine. Numai eu nu sunt. Neliniştea şi inutilitatea muşcă hălci din pacea mea. Dar dacă vocea de la capătul firului a murit? Nu. Aşa ceva nu se poate. Aş fi simţit în aer. Aş fi descoperit în jurnalele de ştiri. Aş fi fost omorât până la ora asta. Dispăream cu adevărat până acum. Dar de ce totuşi uitarea asta? Cineva trebuie să aibă un răspuns la toată această frământare. Cineva. Uitarea care doare. Uitarea care sapă adânc în liniştea şi pacea mea. Viaţa strecurată printre orele nopţii. Clipe furate de sub mantia întunericului. Hei? Eu cu cine votez? Pe mine cui m-aţi lăsat? Tăcerea muşcă hălci tot mai mari. NU mă aude nimeni? Cerul striveşte impasibil mişcarea oraşului. Albastrul său nu se sinchiseşte de zbaterea mea. Ziua are aceeaşi lungime ca şi noaptea. Patul e tot mai îndepărtat şi mai străin. Fotoliul a devenit parte din existenţa mea. Frate cu răsuflarea sacadată. Sau cu nemişcarea fremătând de aşteptare. Pianina se scufundă în tăcerea tot mai vâscoasă. Fotografia de familie mă priveşte cu înţelegere şi compasiune. Ştie ce înseamnă aşteptarea. Fiecare bănuţ strâns într-un colţ de batistă numărat în fiecare zi până la rotunjimea preţului biletelor de clasa a treia la vapor. Poate că şi ei au fost pe puntea Titanicului împărtăşind speranţe. La fel ca ei şi eu stau captiv. Ei în fotografia decolorată, eu în această cameră austeră şi ignorantă. Ei aşteaptă poate o viaţă mai bună, eu aştept un telefon. Puţine deosebiri, puţine asemănări. Numai imaginaţia e cea care mă face să aliniez toate planetele. Şi cu toată truda mea, fenomenul nu are loc. Planetele continuă să-şi vadă de mersul lor, ignorându-mă. Ziua de azi e zi ca oricare alta. Casele se caţără unele peste altele, arătându-şi fără sfială terasele arse de soare. Cerul pare a avea aceeaşi culoare în obraji. Spun pare pentru că un abur de ceaţă urcă alene căţărându-se cu greu pe marginile cerului. Unde se află vocea de la capătul firului? Ce face ea la această oră? Cum arată oraşul prin fereastra de la camera ei? Eu. Eu cine votez? Tăcerea curge întreţesându-se cu valurile de ceaţă. Fereastra deschisă face posibilă atingerea acestui fluid lipicios. Ţârâitul telefonului se strecoară ca o freză stomatologică. Privesc receptorul negru. Mă simt apăsat şi eviscerat în acelaşi timp. Cine este la capătul firului? Ce veste urmează să primesc? Ridic receptorul atât de încet, încât aş putea calcula în voie traiectoria balistică. Geamul deschis acţionează ca o supapă. Un curent de aer îmi striveşte timpanul. Cuvântul are forţa de impact a proiectilului. Receptorul urmează direcţia forţei gravitaţionale. Ochiul meu nu mai înregistrează acea imagine dar ştiu, cunosc zgomotul făcut în cădere. Uşa se prăvăleşte odată cu scările către stradă. Fluidul lăptos mă primeşte adăpostindu-mă. Mă pierd în ceaţă. Chiromantul îşi poartă povestea ca pe-o povară. La al doilea colţ, o maşină toarce astmatic. O aud. Ştie că trebuie să apar. Ştie ce are de făcut. Şi eu ştiu. Un singur lucru nu ştiu, cu toate că-l bănui… când?
Cine nu citeşte printre rânduri nu poate ghici că tot ceea ce a citit este o poveste fără intrigă, ţesută pentru a adormi unul câte unul cei o sută de ochi ai diabolicului Argus, pentru că lucrurile adevărate nu pot fi spuse decât în pilde sau istorii. Aşa că am încălecat poticnit şi v-am spus povestea unui posibil sfârşit… sau, dacă vreţi, am prefigurat tragedia unui om uzat de propria-i mediocritate.
*
