Povestire de Iulia Antal, aleasă de Vasile Ernu la Creative Writing Sundays pe 4 octombrie 2015, la tema „o povestire în care erou principal este un animal”.
Ador ceapa. Soră-mea zicea că e prea iute, dar mie îmi place. Mai ales cea subțire, suculentă și dulce. Prind cu ușurință trei fire cu dinții mei lungi, îmi răsucesc corpul grăsuț, acoperit cu blană moale și cobor spre cămară. Trebuie să recunosc că de fiecare dată când mă apropii de suprafață, mi se face teamă. Văd pete luminoase, aud zgomote care mă neliniștesc, lătrături, mugete și chiar voci de oameni. Mama mi-a povestit înainte să plec de acasă că trebuie să am mare grijă cu oamenii, pentru că îmi pot face rău și de la distanță.
− Povestea asta o știu de la mama, mi-a spus ea odată, în timp ce stăteam cu capul între picioarele ei și beam lapte. S-a întâmplat pe când eram în burta ei. Era tot pe vremea asta, când apăreau ceapa dulce, ustoroiul și bulbii de lalele. Într-o zi, pe când alerga dintr-o parte în alta ca să-și pregatească cuibul, tavanul galeriei s-a prăbușit brusc și a apărut o pată de lumină.
− Ce e lumina? am întrebat-o eu.
− Ceva ce nouă nu ne este de folos, mi-a răspuns ea. Dar este foarte importantă pentru oameni, pentru că numai atunci când este lumină, ei pot să muncească, să își adune hrană sau să vâneze. Mama s-a speriat, a vrut să fugă, întâi spre lumină, dar a auzit voci. S-a întors cu greutate, avea burta mare din cauza noastră și a gonit în partea opusă. A auzit un zgomot ciudat în urma ei, de parcă un obiect greu din metal se rostogolea prin galerie. Nu s-a oprit să adulmece. Nici să asculte. A grăbit ritmul, atât cât îi permiteau piciorușele scurte și burta grea. Apoi a auzit un șuierat. Un zgomot nou, pe care nu-l mai auzise niciodată. Asta a speriat-o și mai tare. Și a făcut o alegere care i-a salvat viața: în loc să caute adăpost în galeria de jos, a ales să se îndrepte spre o altă ieșire. Deja se apucase să dea deoparte pământul moale când a simțit un miros bizar. Probabil că a putut să scurme mai repede datorită puilor pe care îi avea în burtă. Trebuia să aibă grijă de ei. A reușit. A ieșit la suprafață și a fugit. Nu s-a mai întors acolo. Și-a săpat altă casă, mai departe.
Cuibul este gata acum, cămara este plină. Sunt mulțumită. A venit vremea să ies și eu să-mi caut pereche. Am emoții, nu am mai făcut-o până acum. Dar mă gândesc că au făcut-o și mama, și bunica, cel mai probabil și sora mea deja, trebuie să fie simplu. Sper doar să miroasă bine și să îmi treacă neastâmpărul ăsta.
Mă apropii de ieșirea cea mai depărtată de casa oamenilor. Probabil și cea mai sigură. Încep să dau pământul la o parte și ascult cu atenție. Liniște. Apar petele de lumină. Trebuie să-mi fac curaj. Scot botul lătăreț afară și adulmec. Sunt asaltată de mirosuri noi. Unele aspre, altele dulci. Încerc să mă concentrez pe ceea ce mă interesează. Dar nu-l găsesc. Trebuie să merg mai departe. O iau de-a bușilea prin iarbă, dau de un obstacol, scurm puțin și trec pe sub el. Iarăși iarbă. Dar și alte mirosuri. Prind curaj. Trebuie să-l găsesc. Sigur mă așteaptă el pe undeva. Merg ceva vreme. Iarba s-a terminat și acum îmi târăsc burta peste niște pietre aspre. Noroc cu blana care mă protejează. Lumina este peste tot acum. Devine din ce în ce mai puternică. Și mă arde. Nu-mi place. Mă gândesc să mă întorc. Dar poate totuși nu este departe. Se termină și pietrele și ajung pe o suprafață rugoasă și fierbinte. Labele din față mă dor. Aud un zgomot ciudat și un scrâșnet care se oprește lângă mine.
− Ia uite! Ce-o fi asta? se aude o voce de om.
Înțepenesc. Chestia aia întunecată pe care m-am oprit frige ca naiba, dar nu îndrăznesc să mă mișc. În capul meu se derulează din nou povestea mamei: oameni, metal, șuier, pericol. Din instinct, încerc să îmi fac drum în pământ. Dar, deși ghearele nu întâmpină rezistență în substanța aceea moale, pământul e departe, este slab mirosul lui.
− Urât mai ești! Am mai văzut eu cârtițe, dar nu așa urâte ca tine! se aude vocea în continuare.
Păi dacă nu sunt cârtiță! îmi vine să strig la el. Îmi dau seama că nu mi-e frică. Pentru că vocea e mai degrabă amuzată și pentru că a rămas la aceeași distanță de mine. Prind curaj și mă răsucesc. Încerc să o iau pe drumul pe care am venit. În spate se aud niște păcănituri scurte, dar omul rămâne pe loc. În sfârșit dau de iarbă. E cald în continuare, dar nu ca înainte. Mă grăbesc cât pot. Îmi regăsesc mirosul și îmi dau seama că mă apropii de casă. Salivez când mă gândesc la ceapa care mă așteaptă în cămară. Vreau doar puțin întuneric, liniște, mâncare și un somn bun. Apoi voi încerca din nou.
