Poem scris de Ana Bănică, la Atelierul Mornin’ Poets #94, cu Lia Faur, din 14 iulie 2024, la tema corp-adolescență-evoluție.
un sfert din lumea mea neregulată
era o cutie mare de păpuși,
bărbați și femei,
cu sexe neutre
și corpuri pe jumătate dezbrăcate.
atunci nu înțelegeam cu adevărat rușinea,
nici părerea lor despre ce înseamnă
rușinea
nu mi-o punea nimeni la masă,
lângă pantalonii scurți
sau în colțul ochiului,
să se târască pe față.
când a mai trecut timpul,
cutia de păpuși s-a dus la Maria.
nu am lăsat să se vadă că mă deranjează,
pentru că am crescut.
atunci m-am înălțat într-un timp destul de scurt,
am slăbit, m-am îngrășat, am slăbit din nou,
fire purpurii mi-au împăienjenit picioarele
și m-au îmbrățișat fără voia mea,
s-au adâncit, s-au cicatrizat
și am crezut că m-am îmbolnăvit,
că sunt urâtă,
că sunt singură,
că sunt prea palidă,
pentru că am crescut.
un upgrade pentru care nu sunt pregătită
e sângerarea, autocompătimirea,
straniul pact de a nu spune nimic,
de a-mi fi cu adevărat rușine
nu trebuie pronunțat,
stop, am crescut,
dar să pară că nimic nu s-a întâmplat.
chiar și așa,
corpurile nu mai sunt neutre
se acoperă,
se ascund,
se modelează,
se sperie
de ce se sperie?
sunt stimuli diferiți care declanșează
reacții comune
doar prin mișcare.
pot sta la aparatul de cafea să aud moneda
cum se lovește de celelalte,
pot să îmi aduc aminte că am mers pe stradă,
l-am văzut,
mi-a fost frică,
am fugit,
am intrat într-o cafenea,
am cerut un telefon,
mi-am luat prima mea cafea,
am sunat.
pot ascunde ușor
pot
să nu uit niciodată.
