Povestire scrisă de Alexandra Niculescu, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, cu motivația „construiește atmosferă.”
Fiecare zi de luni începe la fel: şterge praful de pe pianină, oftează de două ori cu privirea pe clapele pe care nu le atinge niciodată şi ajunge la fereastră. Deschide geamul din interior şi verifică cele patru colţuri în care e bine fixat afişul oraşului ei natal, Salerno, care nu lasă aerul să răzbată înăuntru. Dacă piunezele au început să iasă, le împinge la loc, îşi trece palmele peste imaginea care ţine loc de fereastră şi respiră. De cincisprezece ani n-a schimbat poza, nici ritualul. Aşteaptă cu ochii pe o casă de culoarea cajuului pȃnă sună telefonul şi aude vocea Cinziei:
— Ciao… cum mai e pe la tine, Rafaella?
— Mai bine zi-mi, au reuşit să-l dea jos pe Bandini?
— Da’ de unde, tot mai mulţi se aciuează pe lȃngă el. Măcar putem să vorbim la telefon, nu-i aşa rău şi pe urmă, mie, culoarea vinului roşu mi-a plăcut întotdeauna.
Dialogul e întrerupt de rȃsetele lor, pȃnă cȃnd Cinzia reia:
— Cu muzica e mai greu, să asculţi doar ce vrea Bandini, da’ ne-am obişnuit, nu toţi am studiat pianul, ca tine.
Se aude al treilea oftat al Rafaellei şi conversaţia se termină:
— Pupă-l pe Said, pupă-i pe Laura, pe Chiara, pe Donato şi pe Michele.
Pe Said îl pupă tot mai rar, e bărbată-su şi nu-i plac aşa mult pupăturile din Italia. Mereu îi spune:
— Mai termină de meliţat cu Cinzia, trebuie să laşi în urmă trecutul.
Totuşi a lăsat-o să-şi pună fotografia mărită a oraşului ei în locul ferestrei. I-a aruncat doar:
— E o sminteală, da’ te-am luat pentru zȃmbetul tău, pe care l-oi fi învăţat acolo.
Când Bandini a venit la putere în Italia şi a instaurat culoarea vinului roşu şi muzica bandoneonului, nimeni n-a putut să lupte cu el. Fratele ei a încercat, a ieşit afară îmbrăcat în albastru şi după trei paşi l-au ridicat. A reapărut după două luni ascultând muzică de bandoneon în căşti. Nici în casă nu se mai dezbrăca. Cȃnd a început să vorbească, au înţeles.
— Bandini e cel de care are nevoie ţara, am fost cu prieteni adevăraţi, am avut onoarea să urmăresc şaizeci de filme cu el, e un talent. La început mi-a fost greu, trebuia să scriu o cronică după fiecare şi nu ştiam cum se face, mi-au dat o listă de cuvinte, doar pe ele le puteam folosi. Cu cât scriam mai mult, cu atât lucurile îmi erau mai limpezi.
N-a putut să-l ia cu ea când au început să se organizeze grupurile de fugă. Ea a ales Siria, auzise lucruri bune, putea s-o ia de la capăt. La început n-au vrut s-o accepte, erau deja prea mulţi din Italia, au vrut s-o trimită spre Turcia. Atunci l-a cunoscut pe Said şi i-a zȃmbit cât de mult a putut până l-a convins s-o ia de nevastă. A încercat să-l înveţe să-i pronunţe numele, se fâstâcea mereu.
— Rafeella e un nume greu, mie îmi place Ashraqat sau Fawziya, astea sunt nume pe care oamenii le pot rosti cu plăcere.
Între timp a pus-o să înveţe araba şi să-i gătească kibbeh şi kanafeh.
— Ai venit aici, trebuie să te afunzi în cultura noastră, spunea.
Aşa că făcea băi de cultură şi gătea tot mai mult până când Said şi-a dublat burta şi zâmbea satisfăcut. Îl mai supăra ceva, întâlnirile ei cu italienii, Laura, Chiara, Donato şi Michele.
Cei patru erau geamandura înţelegerii dintre soţi, cum afla că se văzuseră, ochii lui de miere dogorau, scotea gemete de tânguire, o înşfăca de braţe şi ţipa:
— Eu sunt un bărbat modern, te-am lăsat să faci ce vrei din casa mea, ţi-am luat pian, frigider şi cuptor cu microunde, ce-ţi mai trebuie? Într-o zi v-am ascultat: Italia, Italia şi iar Italia, doar viaţa voastră de dinainte şi ştii că nu e bine. Un cuvȃnt bun despre Aleppo, despre soţul tău, despre pian, n-am auzit. Te-am îndopat cu baklavale şi basbousa şi degeaba.
Fumega în faţa ei iar ea avea doar un gȃnd: „nu e pian, e o pianină”. După ce i-a adus-o şi-a luat obiceiul să se aşeze singur şi să cânte cele câteva cântecele pe care le ştia, încercând s-o îmbie. Îi făcea semn din cap să se apropie, ea venea încet, ca şi cum ceva o împingea înapoi, se aşeza pe cei câţiva centimetri de scaun lăsaţi liberi de el şi privea. Nu putea să atingă clapele.
Said nu se oprea până nu adăuga:
— Toată casa e ticsită de nimicurile tale din Italia, că păpuşa asta e…, că geamantanul ăsta însemnă…, că bibeloul ăsta ţi l-a dat…, pe toate le-am acceptat. Am învăţat pȃnă şi să-ţi pronunţ numele corect: Ra-fi-e-lla… şi la ce bun? Unchiul Abdul spune mereu „Casa ta musteşte de Italia, fă ceva”.
Pe urmă se calma, lua ziarul, care zăcea întotdeauna pe canapeaua de lângă fereastra ce dădea spre Salerno şi întreba:
— Azi găteşti mahshi? Hai, că-ţi iese aşa bine, aştept.
Ziua de luni, 20 iunie, începe la fel ca toate celelalte. Şterge praful de pe pianină, oftează o dată şi, când să ofteze a doua oară, sună telefonul. Se încruntă, n-a verificat încă fereastra. Răspunde şi, în locul aceluiaşi „Ciao… cum e pe la tine, Rafaella?” aude:
— A plecat Bandini, sunt din nou toate culorile pe stradă şi se aud toate muzicile deodată.
— L-au dat jos? S-a terminat cu el?
Vocea cealaltă zornăie veselă şi nerăbdătoare.
— Nu, cine să-l dea? A plecat la Hollywood, o să fie actor, e şi-n ziare, n-ai citit?
Lasă să-i cadă încet receptorul, n-ar vrea să se lovească şi să se strice sau să zgârie parchetul, l-ar supăra pe Said, lucrurile costă şi el verifică starea lucrurilor în fiecare zi când se întoarce de la cafenea. Pe urmă revine la ritualul ei. Se uită pe rând la fiecare colţ, mângâie afişul şi se plimbă o vreme prin cameră frământându-şi palmele şi ştergându-şi-le pe fustă. După o jumătate de oră se apropie iar de fereastră, scoate piunezele, le lasă să cadă pe pianină, împachetează poza şi-o aşază lângă ele.
Prin fereastră i se descoperă Piaţa Al-Madina, asfaltul străluceşte şi câţiva copii se joacă în jurul unei biciclete. Miroase a soare şi a trecut. A fost o străină cincispreze ani şi nu mai e. Scotoceşte prin albumele lui Said şi alege o poză clară din Aleppo. Trebuie doar s-o mărească şi s-o ia cu ea în geamantan.
