Povestire scrisă de Maria Orban, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de scriere creativă.
— Alexandru?!
— Doamna dirigintă?!
Aşa începeau conversaţiile lor. Şi în zilele bune, şi în zilele proaste. Iar în ultima vreme, alea proaste predominau.
Îi plăcea uneori să-şi imagineze că ceea ce trăieşte e parte dintr-un film în care ea e personajul principal. De exemplu, acum: interior, noapte, bar. Muzică rock. Semi-întuneric. Forfotă. Media de vârstă 19-20 de ani. O masă, a lor. Prea mare pentru două persoane, incomodă, rece. Doi oameni: el, Alex, adolescent, înalt, păr lung, brunet, ochi căprui, cercei în ambele urechi, tricou Judas, aer plictisit. Ea, Ana, tânără, păr scurt, blond, aspect fragil, dat poate de ochii încercănaţi şi de ia prea largă, care atârnă peste corpul abia ghicit. Nu se privesc decât pe furiş, fiecare pare să aştepte ca celălalt să spună ceva. Alex îşi muşcă uneori buzele, ea încearcă să pară mai puţin preocupată de tăcerea lui.
Prea multă linişte poate fi periculoasă, gândi, căutând în minte versurile melodiei care se auzea în boxe. …then we’ll come down and have a hangover… habar n-au aştia cât de mult l-a iubit ea pe Cobain şi cât a plâns când idiotul s-a sinucis. Simţi nevoia să spună ceva, dar în locul unei chestii banale, neutre, aşa cum şi-ar fi dorit, nu ieşi decât:
— N-ai venit azi.
— Nu.
— De ce?
— Am fost să filmez ceva pentru vlog.
— Ce ?
— Nişte tipi cu kendane.
— Şi nu puteai să faci asta mai târziu? Sau să dai un telefon?
— Gizăs! Parcă eşti maică-mea!
Încasă remarca destul de greu, dar nu vru să arate. Se ridică şi se îndreptă spre baie. De nervi, îşi imagină că este o Scarlett Johansson în pantaloni negri, de piele, unduindu-şi trupul, şi putu chiar să simtă privirile admirative ale băieţilor de la mese. Singurul care o interesa însă, Alex, era cu ochii pironiţi în ecranul televizorului de la bar.
Câteva minute mai târziu, se aşeză din nou în faţa lui şi îşi aprinse o ţigară.
— Ce se-ntâmplă?
Băiatul ridică din umeri şi luă o gură de bere.
— Nimic.
— Cum nimic? La şcoală n-ai mai fost, nu dai telefon, nu zici şi tu ceva, să ştiu că eşti ok măcar…
— Nu sunt ok. E bine aşa?! Nu sunt ok! ridică Alex vocea şi câţiva tipi de la masa vecină întoarseră capetele.
Ana ignoră privirea furioasă a băiatului.
— E din cauza bacului? Mai e puţin şi…
— Mă fut pe el bac. Tu mă stresezi, nu bacul!
— Eu?
— Da, tu. Ce cauţi aici?
— Mi-era dor de tine. Am crezut că… mă gândeam că o să te bucuri.
— Da, maxim!
Ana vru să spună ceva, dar simţi o bătaie pe umăr şi, când se întoarse, se trezi faţă în faţă cu un tip care i se păru extrem de interesant. Nu numai faptul că părea să aibă ochii de culori diferite, unul căprui şi unul albastru, ci şi felul în care o privea, într-un fel admirativ cumva, o făcură să rămână fără replică. Tipul începu să râdă, apoi întinse mâna spre ea:
— Îmi cer scuze. Voiam să îţi cer o tigară. Navarro.
— Ana.
— Ce nume simplu, cântă el, dar Ana nu recunoscu imediat melodia şi se uită mirată spre Alex.
— Aberează. E fumat, nu vezi?
— The best joint in town, man, rânji Navarro.
— A, Vama Veche. Niciodată nu mi-a plăcut de Chirilă, de-asta…
— Nici mie, zâmbi frumos băiatul şi se îndepărtă. Mersi fain!
Pentru că Alex părea şi mai nervos, Ana începu să fie mai atentă la ce se auzea în jur, înregistrând de-a valma sunete, chipuri, culori. Într-un colţ, doi, tip şi tipă, îşi vorbeau încet şi surâdeau mulţumiţi. În dreapta, un tip bărbos şi blond ţinea cuiva, la telefon, o teorie despre fidelitate, iar undeva mai aproape de ea, o copilă de vreo 15-16 ani, o tot fixa cu privirea. Poate era de la liceu, poate a recunoscut-o, dar n-avea chef să-şi mai bată capul şi cu asta. Run to the hills, run for your life…
Nimic nu părea să îmblânzească atmosfera şi, fără să vrea neapărat să ştie, se auzi întrebând:
— Te-ai împăcat cu Ioana?
— Poftim?
— Te-ai împăcat cu Ioana?
— Eşti geloasă?!
Femeia tăcu, luă o gură de votcă şi apoi îi făcu semn barmanului să mai aducă una. Nici nu aşteptă să o pună pe masă, că mai luă încă o gură şi se strâmbă, apoi îşi drese glasul:
— Băi! Ştii ceva? Mie nu mi se pare normal ca după ce am sacrificat atâtea, am riscat trei luni, acum, când putem să fim liberi, în sfârşit, să… nu mi se pare normal, băi, Alex, ce dracu?!
Întinse mâna peste masă şi îl atinse uşor. Băiatul ezită întâi, apoi se lăsă mângâiat. Oftă.
— Suni şi ziua, si noaptea, mă cauţi peste tot… asta mă seacă, spuse încet, apoi îşi retrase mâna.
— Dar eu…
— Ma sufoci, înţelegi ?
— Deci acum te sufoc! Eşti tâmpit? Da’ tu nu sunai toată ziua? Nu făceai planuri să mergem la mare, cu cortul, pe munte, la Massive Attack, la Electric, la…
— Şi tu ai zis tu că nu e bine ce facem! Că e doar o aventură!
— Asta era demult! Nu mă vezi aici?
Anei îi dădură lacrimile.
— Băi, te rog, eu, te faci de râs, e şi Neagoe din B pe aici, şi Ioana de la noi…
— Normal, Ioana.
Alex o apucă de mână brusc şi şuieră printre buzele întredeschise:
— Taci, în pula mea, că dacă vrei să facem circ, facem, dar o să-ţi pară rău, îţi promit!
— Hmm, nu vreau să vă deranjez… se auzi din spate.
Ana aproape că se bucură la gândul că Navarro a venit din nou la masa lor. Nu acelaşi efect îl avu şi asupra lui Alex, deja exasperat.
— Hai, mă, mai lasă-ne…
— E un party în Buncăr, nu vii? Sau nu veniţi?
Ana îşi şterse lacrimile şi se sili să zâmbească.
— Vin eu.
— Ce faci?!
— Eu merg cu el. E vreo problemă?
— Zi, bro, e?
Alex vru să spună ceva, dar se abţinu. O privi lung pe Ana, Navarro îi privi şi el lung pe amândoi şi peste toţi trei se lăsă o linişte suspectă.
— De fapt, nu. E chiar perfect. Hai!
Făcu semn barmanului să aducă nota, se ridică şi îşi luă geaca. Rămase în spatele lor și luă din rucsac camera de filmat. În gangul ce despărţea barul de lumea de afară, îl privi pe Navarro cum o prinde pe Ana de mână şi apăsă rec.
— Băi, Navo! Îţi place de ea?
Navarro îi aruncă o privire tulbure şi încuviinţă.
— Merge, nu? La vârsta ei… are vreo 30, să ştii!
Ana se întoarse brusc şi ridică mâna să-l pocnească, dar Alex se feri. Navarro o prinse de încheietură, apoi o lipi de zid şi începu să o sărute pe gură, apasat. În primele secunde nu avu nicio reacţie, dar când îi simţi răsuflarea, tot mai greoaie, şi mâna încercând să intre pe sub geaca de blugi, se smuci.
— Stai aici, şuieră Navarro şi o împinse iar în perete.
Alex filma, fascinat parcă de gesturile rapide ale băiatului şi de spaima tot mai puternică din privirea femeii.
— Alex?! Alex?! auzi glasul ei speriat, dar continuă să filmeze.
Abia când Navarrro se descheie la blugi şi trase de fermoarul de la pantalonii Anei, păru să se dezmeticească şi opri aparatul.
— Hai, las-o, că-i praf deja!
Însă Navarro nu îl auzi şi Ana începu să plângă.
— Las-o, în pula mea, strigă Alex, îmbrâncindu-l.
Ana se ghemui lângă zid, derutată. Şi dintr-odată totul se linişti: îl privi pe Alex, cum stă lângă ea, în picioare, ca un scut, îl văzu pe Navarro cum se ridică cu greu şi îşi şterge pantalonii. Se uita furios spre ei şi buzele i se mişcau într-un fel caraghios, dar nu distinse niciun sunet. Absolut nimic. Numai ritmul accelerat al bătăilor inimii ei părea real. Îngrozitor de real. Ca nişte lovituri haotice într-o uşă, noaptea, când aştepţi disperat să-ţi deschidă cineva. Apoi îl auzi pe Navarro urlând, în timp ce se îndepărta:
— Dă-vă-n pula mea de proşti, n-ai zis că n-o mai vrei băi, coaie?!
— Hai sictir! spuse şi Alex, mai încet si se aşeză pe jos lângă ea.
Dacă viaţa ei ar fi fost un film, ăsta cu siguranţă nu era finalul pe care şi l-ar fi dorit. Sau, în cel mai rău caz, se putea şi aşa, dar cu Alex făcând un gest de apropiere. Să o ia în braţe, de exemplu, să o mângâie pe păr sau pe obraji, să o sărute, chestii de-astea, clişeu, care oferă totuşi un sentiment de siguranţă.
Mâna lui nu o atinse însă şi nici vreo altă urmă de afecţiune nu ajunse până la ea.
