Povestire scrisă de Răzvan Macovei, aleasă de Doina Ruști la Creative Writing Sundays, pe 26 septembrie 2021, la tema „povestire în registru simbolic”.
Mi-am luat concediu o săptămână cu intenția să frec pula. Gata cu muncitul până seara, gata cu stresul pentru patron și gata cu frânele. Mă trezesc în fiecare zi ca să nu fac nimic și mă apuc imediat de treabă, îmi rulez un joint, cobor la turcu’ de la colț, îmi iau un meniu și un suc la pachet, bag în mine chiftele de falafel și ciorbă de oaie. Îi cer să-mi pună mai multă ceapă în salată, că vreau să râgâi a om care n-are nimic de făcut, asta deși urmează să merg cu un prieten la o lectură de poezie sau cum îi zice când recită poeții poezii pe scenă. N-am mai fost niciodată la un eveniment din ăsta, nu știu din ce motiv, mă rog. Odată ce râgâitura cu miros de stână semnalizează începutul digestiei, îmi aprind jointul și dau drumul la muzică pe televizor. Am vână și poftă de viață cum nu am mai avut de demult, intru în STAYCATION, ești prost?! Fac un duș rece și după mă bâțâi puțin pe ritmul unui trap din Atlanta în timp ce trag niște haine pe mine.
E o duminică superbă, Calea Victoriei e deschisă pentru pietoni, lumea e îmbrăcată frumos, tenuri bronzate lucesc pe oameni proaspăt întorși din concediu, ar merge filmat un clip de promovare a Bucureștiului aici, e o iluzie perfectă de bunăstare. O iau pe o străduță din Centrul Vechi și îmi sare în ochi un atelier de chei, îmi pică fisa că aș putea să-mi copiez cheia de la apartament dacă tot sunt aici, că e tot mai îndoită de vreun an și tot risc amânând să îi fac o replică. Trag de ușa de la intrare, dar e închis, că e duminică, duh. Oh well, revin mâine, sunt în concediu.
Mă văd cu amicul meu în fața scării lui, la Odeon. Molfăie la o felie de pizza Luca, e ciufulit și pare mahmur, îi strâng mâna și mă salută cu gura plină, dar un strop de grăsime îi curge pe tricou, „băga-mi-aș pula” zice, „vin imediat”, și urcă în casă să se schimbe. Îmi aprind o țigară și mă uit pe afișul de eveniment pe Facebook. Nu mi-e familiar niciun nume, nu urmăresc fenomenul, dar am auzit că vor „cânta” doi poeți, unul bătrân și unul tânăr. Nici nu contează, e o scuză bună să beau bere la umbră.
Ajungem la terasa de la Romană și dăm de niște cunoștințe comune care ne fac loc la masa lor.
Phlegmasia e o casă veche într-o curte mică și dreptunghiulară, cu mese apropiate, acoperite de umbra unor copaci bătrâni. Îmi iau o Azuga de la bar și scanez publicul de poezie. Multe rochii cu imprimeu floral în care abia încap doamne la vârsta a doua, țigări aprinse între buze rujate, dinți galbeni încleștați în ce a mai rămas din tinerețea lor boemă. Tipi pletoși și ponosiți beau Timișoreana, parcă au fost aduși aici de urgență cu charterul de pe plaja Stuf ca să umple mesele. Un băiat dolofan își șterge transpirația de pe frunte cu tricoul cu Rick and Morty și îi văd scama din buric.
Mă întorc la masă. Se vorbește despre, uhm, poezie.
— L-ai citit pe X?
— Nu.
— E foarte bun. Pe Y l-ai citit?
— Nu, n-am citit pe nimeni.
Nu-i cunosc prea bine pe oamenii cu care stau la masă, cu excepția prietenului cu care am venit. Se pare că sunt mega into poezie. Îmi intersectez privirea cu o tipă de la o masă paralelă. Are ochi albaștri magnetici și pantaloni scurți de blugi, ușor lălâi. Am văzut-o șoptindu-i ceva la ureche poetului tânăr, body language destul de intim, apoi s-a așezat lângă poetul bătrân care până atunci sorbea din paharul cu vin, uitându-se în gol. Or exista groupies și în lumea poeziei? Absolut. Many a vagina s-au udat de la cuvinte, ar fi culmea să nu existe groupies pentru poeți.
Pe scenă, adică pe un soi de treaptă, la o catedră care îmi amintește de liceu, se urcă moderatorul sesiunii, care cică e tot un poet. Spune câteva cuvinte despre poetul bătrân care urmează să deschidă seara – că a publicat multe volume și că e bun -, apoi îl invită sus. Bătrânul poet dă paharul de vin pe gât, ia niște foi de pe masă și se așază la catedră. Începe cu un vers despre neputință, dar îi crapă vocea și e nevoit să și-o dreagă. Continuă cu un glas învins, în sincope, ca o mașină de cusut care ar fi mai utilă într-un muzeu Singer decât într-un atelier de croitorie. Vorbește melancolic despre dor, dragoste, nămol interior și cimitirul speranțelor. Unii ascultă atent, alții se uită în telefon. Cei care ascultă par ușor jenați, omul stă aplecat în fața noastră și împărtășește dureri intime cu vocea crăpată. Mai că-mi vine să mă duc la el și să-l îmbrățișez, hai coaie, că nu e dracul așa negru, vino cu noi la masă, fac cinste cu o carafă de vin. Încheie seria de poezioare prin care ne-a convins că a suferit mult la viața lui, iar lumea aplaudă moderat. Se așază la masa lui gâfâind, vizibil consumat, parcă e Sisif în prima pauză de odihnă ever.
Moderatorul îl felicită pe bătrân și îl introduce cu entuziasm pe junele poet, gen out with the old, in with the new. Tânără speranță, copil minune al noii generații, the new kid on the block, prodigy, mă rog, astea sunt cuvintele mele, moderatorul zice același lucru în cuvintele lui. Un puștan slăbănog și înalt urcă cu pletele în vânt pe treaptă și intră direct în pâine. „SUFLETUL TĂU PU-TE!”. Are buzele lipite de microfon, recită tare și răspicat, aproape că taie cuvintele în silabe cu maceta. Ritmul variază strategic, calculat, cu schimbări de viteză teatrale, omul meu King Joffrey din GoT își vinde bine poeziile. Versurile sunt scuipate cu patos, imaginile sunt macabre și anatomice și el îmi dă Caligula vibes. E cu trăiri intense și juvenile, dar exprimate cu convingere și un fel de carismă care cred că prinde la tipele goth. Bătrânul poet soarbe vin din pahar și pufnește admirativ din când în când, parcă gândind pentru sine „ehe, ecce vigoarea tinereții!”. Probabil că același sentiment îl măcina și pe ăla care a compus piesa „Pușca și cureaua lată”.
Tinerelul coboară de pe scenă în ropote de aplauze, apoi se plimbă prin public cu o privire de posedat și energie de date rapist. Poezia s-a terminat, acum începe beția, sau cel puțin așa e stereotipul despre nopțile astea. Ne dăm cu părerea despre cum ni s-a părut toată treaba. Eu îi las pe ceilalți să vorbească, impresiile mele despre poezie sunt la fel de nuanțate ca bara de like și dislike de pe YouTube. Mă duc constant la bar să-mi iau Azuga, chiar dacă e la preț dublu față de Timișoreana. Am intrat oficial într-un concediu în care n-o să plec nicăieri. Măcar Raportul tranzacțiilor din homebank să reflecte cheltuieli similare unui sejur în Grecia.
Suntem șapte oameni la masă, plus un pui de labrador care geme de plictiseală la picioarele noastre. Interacțiunile funcționează după o logica pară, bisericuțe interschimbabile de câte doi. Acum eu sunt pe dinafară, sunt impar. Îngenunchez lângă cățel și încerc să-l calmez, că pare la capătul răbdării. Nu-i ușor să fii suflet negrăitor în tot bukkake-ul asta de hipergrăitori.
Chelnerița ne cere ultima comandă, dar eu nu mai pot să Azuga, așa că îmi comand un Uber și îmi iau la revedere de la cei șase oameni și de la câine. În mașină mi se închid ochii, dar sunt aproape fericit. Intru în bloc, urc scările mai greuț, așa, bag cheia în yală și învârt la stânga. Rămân cu capul cheii între degete, corpul cheii îmi face cu mâna în semn de adio din burta broaștei, nu literalmente, evident, că sunt doar beat, gen, nu pe timbru, vreau să zic că mi s-a rupt cheia-n yală. Mă pufnește râsul, dar mă opresc gândindu-mă că ar trebui să mă îngrijorez de fapt, dar mă pufnește râsul. De mâine începe staycation-ul, dar cum să fac staycation dacă m-a dat casa afară din casă? Mă sprijin cu spatele de ușă și închid ochii. E târziu, las’ că-mi vine mâine o idee. Chem un desfundător de broaște, ceva. Sunt în concediu. Stei-chei-șăn, haha.
