Povestire scrisă de Roxana Maeva, premiată de Iulian Bocai la concursul trimestrial de povestiri – „Talentul firesc al simplității e rar în proză și textul ăsta scurt îl are. El prinde bine o voce inocentă, care se preface că nu-și înțelege copilăria, dar și-o înțelege foarte bine, cum se vede din mici și bine găsite metafore și jocuri stilistice. S-ar putea scrie mai mult așa”.
Eu stau pe strada Frigului nr 8. Sunt mică și mi-e frig mereu.
Pe strada mea sunt multe blocuri pătrate, o fabrica de mobilă și un magazin de alcool.
Tata se oprește câteodată acolo când iese de la serviciu și bea. Nu foarte des pentru că e maistru șef de secție, și are o prestanță. În geantă are bucăți mici de lemn, resturi de la mobile. Le fură pentru noi, să ne încălzim. Pe el nu-l controlează la poartă. Dacă ar fi doar el, ar sta în frig. Așa ne spune mereu. Lui îi place să fie corect, dar nu poate pentru că existăm noi.
Prima mea amintire e o pătură verde cu galben. Cu ea mă legau, ca pe o bocceluță. Franjurii ei îmi atingeau nasul. Mișcam capul stânga-dreapta, ca să simt gâdiliturile și să nu știu că sunt singură și e frig. Doar capul îl puteam mișca. Nu plângeam. Pentru că nu știam dacă se va întoarce cineva la mine dacă sunt rea și plâng.
Câteodată o întrebam pe mama cum eram eu când eram mică. Îmi spunea mereu cu satisfacție „Unde te puneam acolo stăteai, erai cuminte, ai mers târziu, la un an, ai vorbit târziu. Sora ta a vorbit și a mers mult mai devreme. Aveam un landou alb și te plimbam cu el prin sat, iar vecinele-mi spuneau Ia, Anișoara, să-ți văd băiata!” . Mama, orașeancă, se măritase cu tata și se mutase în sat la el. Era venetică. Ce cauți aici? spuneau din priviri, când o vedeau cu burta la gura, întinzând rufe pe sârma în curte.
La sat trebuia să faci băiat. Măcar primul. Sau măcar al doilea. A doua am fost eu. Degeaba era harnică și îndatoritoare. Nu făcuse baiat. A făcut, dar după ce au plecat de acolo. Au plecat în oraș la părinții ei, unde tata era veneticul.
La oraș e tot frig. Încercam seara să-mi lipesc piciorul de cel al soră-mii. Dormeam cu ea într-o cameră, frate-meu dormea între ai mei, în celalaltă. Ea își trăgea piciorul ca și cum o atinsese o meduză otrăvitoare și striga prin ușa deschisă „Mama, Ina iar nu ma lasă să dorm. Zi-i să mă lase în pace!” „Ina, las-o în pace!” Și relua cu voce tărăgănată povestea „Și capra a plecat, iar cei trei iezi au rămas singuri, au zăvorât ușa și s-au ascuns după sobă”. Apoi liniște. După ceva timp strigam „Și apoi?” Iar mama, de dincolo, relua somnoroasă: „Și a venit lupul, care, cu voce schimbată, a început să cânte – trei iezi cucuieți / ușa mamii descuieți / că mama v-aduce vouă…” Și iar tăcere. „Ce?” Mama deja adormise.
La școală era și mai frig decât acasă. Învățătoarea avea brațe groase și păr roșcat. La ea în clasă nu se auzea nici musca. Pe catedră avea o linie lungă cu care ne înroșea palmele. Tata spunea „Foarte bine, face carte cu voi.”
Mirică era brunet și slăbuț tare. Tovarășa l-a scos în fața clasei, era rândul lui să zică lecția pe de rost. A știut, apoi a uitat. Tovarășa tăcea, bătând din picior, ritmic, cu rigla lată de lemn. Mirică se făcea tot mai negru. Știam că toți vom fi pedepsiți. Asta era regula. „Mâinile sus, toată clasa!”. După ce trecea, lipeam palmele fierbinți de fierul rece din spatele scaunelor.
Mirică tăcea, tovarășa tăcea. În iniștea absolută, o pată galbenă a început să crească lângă piciorul lui Mirică, înnegrind parchetul, tot mai mare. O bombonică albastră i-a căzut atunci pe cracul pantalonului cu un zgomot de „cling” oprindu-se în balta de pe parchet. Nimeni nu a râs. Ca și cum eram surzi. Încăperea era gri și înaltă. Niște șoricei într-o cutie de beton oarecare.
Acasă scriam temele la singura noastră masă, cea de musafiri, din sufragerie. De acolo îl auzeam pe tata intrând. Când trântea tare geanta cu lemne pe cuier, știam că se oprise la bodegă. Am auzit-o pe mama din bucătărie. „Vezi că Ina are de învățat tabla înmulțirii. Ia verific-o tu!”
Tata a venit tăcut, s-a așezat în spatele meu, s-a aplecat peste mine, a pus palma pe carte, să nu văd și a zis „Șapte ori opt?” „58?”, „ Opt ori opt?”, „62?”, „Opt ori nouă?” „74?” Pe celelalte toate le știam, iar cel mai mult îmi plăceau cele cu trei și șapte. Le cântam câteodată în gând fascinată că există cifre care seamănă așa bine cu niște păsări în zbor. Dar înmulțirile cu opt se baricadaseră undeva, în afara minții mele, într-o cazemată nazistă din filme, bătând scânduri la ferestre, refuzând să se predea.
Tata m-a apucat atunci de ureche și a tras în sus. Carnea frageda s-a rupt cu un pârâit, până la cartilagiu. Acolo s-a oprit. Auzeam doar frigul. Nu am plâns. Lacrimile te păcălesc. La început sunt fierbinți, dar după aceea pe unde au trecut ți-e și mai frig. Stăteam acolo, în fața caietului. Toate cifrele deveniseră deodată de nerecunoscut. Unde e 21? Mama a intrat cu o cârpă albă „Ce faci? Ți-am zis să o verifici, nu să-i rupi urechea! Nici asta nu ești în stare?”
O vreme am purtat un singur cercel. Pe cel de-al doilea îl țineam agățat de gât cu o sforicică, să nu-l pierd.
Apoi urechea s-a lipit la loc. Ar fi fost și comic să fiu singurul șoricel într-o ureche din lume. Cifrele s-au mai întors, mai puțin opt-ul. Dar astăzi nimeni nu mai are nevoie de înmulțiri și de cifre oricum. Avem telefoane care ne spun tot și toți copiii au câte două urechi.
Încă mi-e greu când trebuie să iau autobuzul 88. Îi întreb pe oameni în stație și ei se uită ciudat la mine. „Da, ăsta este, scrie pe el, domnișoară”. Le mulțumesc și urc. Nu am timp să le povestesc despre șoricelul de pe strada Frigului.
