Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Andreea Răsuceanu la Creative Writing Sundays, la tema „Alegeți o întâmplare, banală sau care v-a marcat, din propria biografie și scrieți despre ea un text cu narator omniscient, ca și cum ați fi înregistrat/observat totul din afară.”, pe 26 aprilie 2020.
Când șleahta de copii în frunte cu Giani de la patru a năvălit la ușa noastră și s-a pornit să bată, care mai tare, care mai încet, fiecare după vârsta și după puterile lui, făcând un tărăboi ce nu s-a pomenit, nici că m-am deranjat. Probabil iar făcuse frate-meu vreo boacănă, or eu mă proțăpisem pe scaunul de lângă aragaz și nu mă dădeam dusă, trântise maică-mea niște gogoși cu brânză de te lingeai pe degete, cineva trebuia să rămână acolo și să le țină socoteala, că-n tata n-aveam bază, el cu cărțile lui, iar soră-mea era prea mică pentru așa ceva. Și mama a zis bine, măi omule, de câte ori să-ți spun, repară naibii soneria aia, ba merge, ba nu merge, îmi stă inima-n loc de fiecare dată, îți dau cuvântul meu că-mi vine s-o arunc. O fi făcând atingere, cine știe, i-a răspuns taică-meu fără să-și mute-o clipă privirea de pe carte, așa, bărbate, bravo, bine c-ai rezolvat, ridică-te acum și vezi cine-o mai fi, și taică-meu a lăsat cartea pe masă, și-a luat papucii de pe unde-i avea azvârliți și, fără să se grăbească, a pornit către ușă, nepărând să se sinchisească prea mult nici de gura maică-mii, care încă-l bodogănea, și nici de tăvălugul care îl aștepta de cealaltă parte a ușii, mai-mai s-o smulgă din țâțâni.
Patru gogoși la mine, cu trei pe care le mâncasem deja, șapte, opt în farfuria lui frate-meu, cincisprezece… Frumos îți șade, Ana, să stai să mă păzești, păi ce-ți închipuiai, că fac doar pentru tine? Da’ el nu-i tot al meu? Că, până una, alta, bun, rău, ai doar un frate, și numai voi rămâneți când noi nu vom mai fi. Voi doi și Gărgărița asta mică, mânca-o-ar mama și pe ea de frumoasă, ia uite ce îi dă mama ei, a zis și a uitat de mine, atentă acum la soră-mea, nu cumva să se frigă cu gogoașa cu numărul șaisprezece.
Un frate am, nu zic, avea dreptate mama, dar e un mare prost, intenționat face orice doar să mă enerveze, pândește întâi la ușă să vadă dacă m-am culcat, pe urmă intră în cameră și-mi aprinde lumina, nici nu apuc să zic ceva că imediat apare mama, potoliți-vă că-mi treziți toată casa, de-abia am reușit s-o adorm pe-aia mică, și-atunci eu tac, nu zic nimic, cobor din pat și sting lumina și mai rămân puțin acolo, doar-doar o apărea din nou, și când în cele din urmă mă plictisesc și renunț, se deschide iar ușa și îi văd mâna slăbănoagă țâșnind spre întrerupător, degeaba îi spun mamei, că ea tot nu mă crede, la culcare, ne strigă, la culcare imediat și mai terminați cu prostiile că acum vin la voi, și iar se face liniște și brusc, se-aprinde iar lumina.
Uite la ce e bună matematica, ar fi zis taică-meu dacă m-ar fi văzut, dar el ieșise deja în holul de la intrare, îi auzeam papucii lipăind pe gresia din hol, semn că încă nu apucase să întindă la loc carpetele, cum îl rugase mama, mie chiar îmi plăcea așa, că mă jucam cu frate-meu de-a patinoarul, într-o zi a căzut și s-a lovit cu capul de cuier, la început am râs, era chiar caraghios, cum o făcea el pe grozavul, că cică el se dă mai bine decât mine, că dacă vrea poate să facă și gresia să scârțâie, ca roțile de la mașină, pe urmă a alunecat și l-am văzut cu roțile în sus, ce amuzant, n-aveai cum să nu râzi, dar el începuse să chirăie și-atunci l-am întrebat ce ai, mă, te-ai lovit?, și s-a uitat la mine cu ochii ăia blegi, mi s-a făcut milă de el și-am vrut să-l dau cu spirt, i-am zis hai, nu te speria, n-are ce să te doară, cel mult te ustură un pic, dar el se pornise să se smiorcăie și mai tare și ce era să fac, i-am promis că-i dau lui colecția mea de timbre, de când mă tot bătea la cap, mi-o dai de tot?, m-a întrebat cu vocea întreruptă de suspine, da, i-am răspuns, și colița?, ți-o dau și pe-aia, și-atunci s-a potolit ca prin minune și a sărit drept în picioare, de parcă nu ar fi avut niciodată nimic, a patinat încă o dată de la un capăt la celălalt al holului și-apoi mi-a zis, hlizindu-se cu gura până la urechi hei, cine iese ultimul e prost, iar mie mi-a părut rău că m-am lăsat iar păcălită, dar ce puteam eu să mai fac.
Bubuiturile se întețiseră, am ieșit din bucătărie exact când taică-meu deschisese ușa și Giani cu toți țâncii aia răcneau ca din gură de șarpe a murit, veniți repede c-a murit! Cine a murit, mă?, a întrebat taică-meu cu o voce care parcă nu era a lui, și-atuncea maică-mea a tras un țipăt care m-a făcut să mă scap pe mine instantaneu, nu mai pățisem asta de când eram de vârsta soră-mii sau poate chiar mai mică, dar maică-mea nici nu m-a observat, se pusese pe plâns și striga Mihăiță!, și taică-meu-i zicea da’ potolește-te, femeie, așteaptă-ntâi să văd ce s-a-ntâmplat, te iei după niște draci de copii?, așa e, nu te iei, dar Giani începuse deja să povestească cum s-a urcat Mihai pe bara de bătut covoare să le arate cum poate el să se dea de trei ori peste cap fără să se oprească și când să se învârtă a doua oară a căzut și a rămas nemișcat, era întins pe jos și-avea ochii închiși, și-atunci m-am dus la el, nenea Virgil, l-am zgâlțâit și l-am strigat cât am putut de tare, i-am dat chiar și un șut, i-am dat ușor, să știți, să nu vă supărați, am vrut numai să văd dacă nu se preface, minte, nenea, s-a auzit o voce pițigăiată de undeva din spatele ușii, știu eu de ce i-a dat, i-a dat fiindcă Mihai nu a vrut să-i arate colița de la sor’sa, nu mint, nenea Virgil, că mie nici nu-mi place colița aia a lui, că fiindcă-i ștampilată, dar dacă nu mă credeți, veniți ca să vedeți, bine, mă, Giani, vin, a zis taică-meu, iar maică-mea și-a smuls șorțul și a trecut pe lângă mine val-vârtej. Ana, închide aragazul și ai tu grijă de soră-ta cât lipsesc, mi-a aruncat din mers și-a închis ușa-n urma ei.
Și eu acum ce fac, o fi el cel mai prost, dar e fratele meu, îl iubesc din oficiu, am oprit aragazul și i-am zis Gărgăriței de-aici să nu te miști, mă-ntorc într-un minut, am luat o gogoașă din cele special păstrate de mama pentru el și i-am îndesat-o soră-mii în mână, dar imediat după aceea parcă mi-a părut rău, voi trebuie să țineți unul la altul și să vă ajutați, când eu și taică-tău nu vom mai fi cu voi doar pe el o să-l ai și el numai pe tine, așa c-am luat o alta din farfuria mea și i-am pus-o la loc, soră-mea se mânjise toată și-și întinsese mânuțele murdare spre cartea lăsată de taică-meu pe masă, m-am repezit la ea, n-ar fi fost prima carte pe care ar fi rupt-o, la cei trei ani ai ei încă rodea orice, eu chiar nu pricepeam cum vine asta, să ai în față un munte de gogoși și tu să poftești la hârtie, aproape că i-am smuls-o din mâini și-atunci ea s-a pornit să urle, mama, mama!, ai răbdare că vine, mănâncă-ți gogoșica, uite ce bună e, dar ea nu mai contenea cu urlatul iar eu mă și udasem, treci imediat și te schimbă să nu răcești la burtă, mi se părea că aud vocea mamei, de fapt chiar auzeam, auzeam multe voci, venind amestecate de undeva din spatele blocului, am vrut să ies în balcon să văd ce se întâmplă, dar Gărgărița deja se învinețise de la atâta plâns, am luat-o de pe scaun și-am pus-o pe covorașul ei preferat pe care-l căra peste tot pe unde mergea, un fel de puzzle uriaș din piese moi, cauciucate, pe care le puteai aranja în fel și chip, i-am dat și lingura de lemn pe care tata îi desenase o față zâmbitoare și-am fugit să mă schimb.
Din camera mea vedeam chiar și mai bine curtea și bătătorul de covoare. Am dat perdeaua la o parte și m-am uitat, se adunaseră toți lângă bară, maică-mea era undeva în mijloc, cu spatele la mine, nu-nțelegeam deloc ce se întâmplă, mi-am scos chiloții uzi și m-am schimbat, când m-am întors la fereastră am văzut-o pe Gărgă, ieșise în balconul de la bucătărie și se agățase cu mâinile de balustradă, a încercat de câteva ori să se cațăre, pe urmă a renunțat, era prea înaltă pentru ea, dar imediat a apărut din nou, o vedeam cum se joacă-n legea ei, i se zărea doar ciuful și, când și când, mâna ei mică trăgând de piesele de puzzle din covorașul preferat, mai întâi una galbenă cu o literă roșie în mijloc, pe urmă alta, roșie pe margini, le căra pe rând din bucătărie-n balcon, treci imediat în casă că răcești, am deschis eu fereastra și am strigat la ea, și-n clipa aia am auzit de undeva, din curte, urale de copii, pe mama hohotind, și între toate, slabă, altfel decât știam, și totuși cunoscută, o voce, vocea lui, spunând îmi pare rău, n-am vrut. N-am vrut, și-mi pare rău.
Figura lui, spășită, când au intrat în casă. Zâmbetul lui ștrengar, anume pentru mine. Tata întinzând la loc carpetele din hol. Mama punându-și șorțul, dând drumul la aragaz. Întrebându-mă din priviri unde e Gărgărița. Mirosul de gogoși. Balconul gol, doar piesele de puzzle frumos rearanjate, ba galben cu scris roșu, ba roșu cu scris galben, alcătuind un fel de scăunel chiar lângă balustradă. Bubuiturile din ușă. Soneria sunând.
