Povestire scrisă de Alexandra Ghenghea, premiată de Adrian Georgescu la concursul trimestrial de povestiri pentru:
- „E mult curaj în această alegere. Să scrii despre un sol călare, din alte vremuri, care străbate un râu înghețat pentru a se întâlni cu un altul, într-o vreme în care aproape toată lumea scrie despre suferințele de azi ale propriei persoane, asta cere curaj.
- De asemenea, e frumos să spui ceva despre alteritate, trădare și singurătate folosind o astfel de poveste.
- Finalul e foarte bun, adaugă o mică întoarcere poveștii.”
Coborî dealul sub privirile războinicilor, apoi se sui pe calul său alb și se îndreptă spre râu.
Nu mai ningea, dar bătea un vânt rece. Vedea aburul cum se ridica ușor deasupra apei, alb și lăptos, asemenea unui duh singuratic care cutreiera stepele în nopțile înghețate.
Nagal călărea agale prin zăpada afânată. Calul său împrăștia și el abur, mai ales atunci când răsufla. Avea o răsuflare ritmată, caldă și plăcută, pe care Nagal o îndrăgea. Își trecu degetele prin coama lui nisipie și zâmbi. Probabil că acum toți erau cu ochii pe el. Nici măcar nu-i venea să creadă cât de norocos era. Nu ținea minte ca cineva din neamul său să fi fost vreodată sol și nu se așteptase niciodată fie ales chiar el, dar marele Tagar, care stăpânea în stepele din cer, îl considera vrednic.
Calul fornăi și-și scutură coama.
— Tu ce zici, calule?
Nu era mult de mers până la râu, însă Nagal călărea încet. Deși nu-i mai vedea, îi plăcea să știe că toți cei de pe deal îl urmăreau cu privirea. Ce-i drept, mai era și torța pe care o ținea în mâna stângă și trebuia să aibă grijă să nu se stingă, dar avea capătul de sus acoperit ca să o ferească de vânt.
— Ei, și dacă se stinge, n-are nimic, o aprindem din nou, îi spuse el calului. Totuși nu i-ar fi plăcut ca cei de pe deal să-l vadă făcând asta. Era mai bine dacă rămânea aprinsă.
Se simțea aproape altcineva în blana albă pe care o îmbrăcase, o blană așa cum purtau numai solii. Și calul său era învelit cu o pătură din pâslă albă, ce i se potrivea de minune, și arcul de la spate era alb, chiar și penele săgeților, așa că totul asupra sa era alb, mai puțin șaua. Ah, și torța. Nagal privi o clipă flacăra cum se unduia în bătaia vântului ce acum sufla dinspre răsărit și își mână calul din genunchi, mai departe.
Avea și de ce să fie mândru. Când îmbrăcau blana albă, nomazii se purtau cu solii ca și cum ar fi fost persoane sacre, iar vătămarea lor ar fi fost o impietate, așa că nimeni nu se atingea de ei. Când o parte alegea să trimită solie celeilalte, amândouă oștile făceau un scurt armistițiu și așteptau ca mai întâi să spună fiecare ce avea de spus, iar dacă nu ajungeau la o înțelegere, abia după retragerea soliei, războinicii puneau din nou mâna pe arme. Nomadul ales sol era după aceea respectat toată viața.
Trebuie să-mi fi luat seama și ceilalți până acum, se gândi Nagal când ajunse la râu. În locul acesta apa nu era adâncă și pojghițe subțiri de gheață o acopereau pe alocuri, dar auzea apa curgând ușor către miazăzi. De peste mal, acolo unde era așezată tabăra dușmanilor, nu se auzea însă nimic. Putea vedea câteva corturi dincolo de dâmbul înalt care mărginea râul, însă păreau pustii, ca și cum nimeni nu ar fi fost acolo.
Nagal descălecă și înfipse torța în zăpadă, apoi scoase o săgeată din tolbă și o aprinse, privind cum flăcările împresurară brusc bucata de piele înmuiată în grăsime de la vârf. Desfăcu arcul și întinse coarda cu un singur deget, apoi trase în sus, țintind departe, către miazănoapte. Săgeata își luă zborul și se înălță ca un șoim, făcu o buclă mare și în cele din urmă coborî, stingându-se în apă.
— Sigur au văzut-o și ăia, nu-i așa, calule?
Nagal încălecă din nou, ascultând șoaptele apei. Dincolo de râu tot nu se simțea nicio mișcare, dar el știa că în curând trebuia să apară și celălalt sol. Știa perfect ce trebuia să spună și ardea de nerăbdare să-l întâlnească. Cei mai mulți dintre războinici erau siguri că se va da o luptă, unii abia așteptau să înceapă, ca să ucidă și să se răzbune, dar nu se știa niciodată. Poate că nu va fi nicio luptă. Totul era în mâinile lui Tagar.
Nagal așteptă câteva clipe, apoi înaintă, tăind râul, pe pojghița ce acoperea apa. Gheața trosni sub copitele calului și se crăpă într-un păienjeniș de firicele albe. Ceva mai la vale, către miazăzi, râul se lărgea, iar apele sale erau mai repezi și se amestecau cu bucăți de gheață, dar aici era îngust și apa nu trecea de glezna calului.
— Ușor, calule, îi spuse Nagal cu blândețe, oprindu-l înainte de a ajunge la jumătatea râului. Să așteptăm aici.
Atunci își aminti de arc. Îl scoase din nou, îl frânse în mâini și se săltă puțin din șa ca să-l arunce cât mai departe, dincolo de pojghița de gheață. Ascultă clipocitul apei care înghiți arcul rupt și se sprijini cu coatele pe grumazul calului, în timp ce pironea cu privirea malul opus. Acum trebuia să vină și celălalt sol. Dar era liniște.
Deodată calul scutură din coamă nervos și icni prelung.
— Ce e, calule?
Atunci auzi și el. Un șuier. Până să își dea seama ce se întâmpla, calul săltă, ridicându-se pe picioarele dinapoi. Dar între timp săgețile i se înfipseră prin blană, iar Nagal aproape că nici nu le simți, una sub piept și cealaltă în braț. Un moment le privi năucit, gândindu-se că așa ceva nu era posibil.
— Hai, întoarce-te! strigă și scurtă hățurile calului.
Alt șuier.
Încercă să își mâne calul înapoi către deal, ca să iasă din bătaia săgeților, însă întrezări o străfulgerare și doar pentru o clipă privi într-acolo, apoi simți sângele cald cum i se scurgea pe obraz. Nu simțise săgeata străpungându-i ochiul, dar vederea i se înnegură și ape de foc îi scânteiau înainte.
Poate că îl mai nimeriseră și alte săgeți, deși asta nu se putea întâmpla cu adevărat. Era sol și niciun nomad nu s-ar fi atins de un sol.
Calul necheză sălbatic și Nagal nu-l mai putu struni. Frumosul cal alb cu a lui coamă nisipie se speriase și acum o lua la goană. Hățul îi scăpă din mână și apoi simți o zdruncinătură, urmată de o durere surdă în spate, când trupul său, împovărat de blană, se prăvăli în apă. Nu-l supărau alte dureri, însă răsuflarea i se tăiase și nu se putea mișca. Nici măcar nu putea să încerce.
Ce mizerie… se gândi, nevenindu-i să creadă că așa se sfârșea. Ticăloșii!
Însă apa nu era rece. Se simțea învăluit de șuvoaie fierbinți, ce i se strecurau ușor prin blană și îi gâdilau pielea. Știa că era în râu, dar râul părea acum altceva. Pe moment Nagal avu impresia că se afla într-una din apele acelea calde care curgeau în munții Nu-uru, unde trăiau șamanii.
Deasupra lui cerul se închidea și semăna cu o torță care se stingea treptat. Cu torța unui sol.
În râul ăsta s-ar pescui bine… se gândi, apoi gândurile se stinseră și ele.
Nagal se trăgea dintr-un neam de pescari din rândul cărora nu se aleseseră niciodată până atunci soli.
