Povestire scrisă de Maria Tender, aleasă de Maria Orban la Creative Writing Sundays, pe 9 iunie 2024, la tema: „Scrieți un text pornind de la o fotografie”.
„He, he, zilele bune de odinioară”, își zise Scaraoțchi, clipind discret din pleoapa doar schițată. „Înainte eram cineva, și omenirea dârdâia de frică. Acum sunt pictat decapitat pe ziduri”. O gâdilitură pe nas l-a distras din gândurile sale, dar, slavă întunericului, nu era o albină, doar pictorul care trăgea o linie. „De m-ar termina odată, să mă lase să zac”, gândi mai departe demonul amărât.
De altfel, nu se mai mira de nenorocul lui, chiar dacă nu-și dădea seama de unde i se trăgeau ponoasele. Poate de vină era firea lui îndărătnică sau binele suprem care stătea la temelia universului, dar asta nu-l oprea niciodată să încerce îndrăcit să câștige împotriva sorții sale. Nu-i trecuse prin întunecimea minții că a zbura călare pe o sămânță de păpădie ar fi fost atât de dificil, sau că în multele secole trecute Vântul de Iunie nu-și uitase gândurile de răzbunare. Când l-a văzut pe diavol ținându-se în gheare și cu limba scoasă de concentrare pentru a nu pierde direcția, Vântul a hohotit răutăcios și, după ce l-a zgâlțâit și l-a zornăit mai să-i amestece mațele, l-a lipit în dușmănie de niște clădiri, lăsându-l cu câteva cucuie măricele. Astfel, Scaraoțchi ajunsese să se prindă în pictură, iar puful de păpădie să călătorească mai departe, în treaba lui.
Acum, demonul era tare nefericit. Zidul îl strângea, iar pojghița de vopsea mirosea bizar, a mere oțețite. Trebuia să scape de aici, chiar dacă îi plăceau la nebunie merele. Și cum i se rupea cărbunele din piept de milă de sine, a devenit atent la ceea ce se întâmpla în jur.
Strada era din ce în ce mai populată de trecători curioși, pictura murală transformându-se într-un fel de eveniment cu intrare gratis. Printre tinerii boemi cu plete și inele pe toate degetele se amestecau mame cu copii mici, de mână, sau bunicuțe cu sacoșe grele în care cărau te miri ce. Unele femei în vârstă aveau după ele și bătrâneii lor, care începuseră să discute politică, din ce în ce mai aprinși la față. Erau prezenți și cunoscătorii de artă, desigur, care fie ridicau în slăvi ingeniozitatea operei, fie condamnau de satanism pictorul și primăria care permisese decorul public. Radu, artistul, inocent și pus pe treabă, își lucra mai departe personajul, decorându-i vesta pământie cu mari buline portocalii.
Scaraoțchi însă nu dormea; mirosise izul de scandal și adorație din aer și începea să vadă cum se conturează o ieșire din neplăcuta lui situație, adică din perete. Se știe, de altfel, că ce alimentează cel mai bine puterile demonilor, pe lângă idolatria fățișă, sunt răutatea și discordia, iar când a început o păruială între reprezentanții celor două tabere formatoare de opinie estetică, pe fața personajului din pictură s-a întins un rânjet victorios. Adulții nu au observat schimbarea, nici măcar Radu, care, prin nu știu ce magie, era absolut convins că rânjetul fusese ideea lui. Doar doi-trei copii au văzut fața mișcându-se, și s-au pornit pe plâns cu lacrimi care se evaporau imediat de pe obrajii mici, fapt pus pe seama căldurii de mamele exasperate. În realitate, spiritul viclean absorbea imediat lacrimile de frică, sporind în putere.
Erau treizeci de grade afară, dar lucrarea nu se usca, dimpotrivă, devenea din ce în ce mai rece, iar din aburii pictați a început să iasă fum adevărat, gri-înecăcios și cu miros de sulf. Radu și-a mirosit sprayurile, poate se stricase vreunul, sau el pusese în amestec vreo chimicală greșită, dar totul părea în regulă. A început însă să se cam bâțâie pe schelă de la diluant. „Un pictor beat! Ce chilipir! Acum doar trebuie să-l ajut să mă elibereze.” Zis și făcut, cu puterile împrospătate, Scaraoțchi a suflat ușor, și meșterul, cu lumea învârtindu-se, a căzut pe spate, în gol. Din fericire, platforma, vreo două cutii de lemn puse una peste alta, nu era înaltă, iar Radu doar s-a zgâriat puțin în cădere. Două picături de sânge s-au prelins pe trotuar, ca niște petale de mac roșu. Lui Scaraoțchi i-au sclipit ochii de poftă: „Ofrandă, ofrandă, ofrandă!”, strigă el, dar nimeni din mulțime n-a părut să-l audă. O fetiță peltică de cinci ani și-a întrebat mama discret: „Mamă, ce e aia oflandă?”. Spiritul malefic o reperă imediat. Ca trasă cu ața, fetița se strecură în față, până lângă pictura aburindă. Își înmuie degetele în cele două pete roșii și le puse pe zid, cât putu de aproape de personaj. „Nu mamă, n-avem voie să pictăm aici”, o trase la o parte jenată femeia, fără să observe cum petele au fost imediat supte de perete. Acum demonul avea suficientă putere să se dezlipească din pictură, și chiar asta a făcut, cu mare greutate și rupându-și câteva gheare, dar devenind în sfârșit liber.
Pictura parcă își pierdu din atracție și strălucire, căci mulțimea a început să se rărească. Ascuns în umbra zidului, duhul infernal se uită în jur după o gazdă potrivită, pentru a părăsi scena neobservat. „Ah, uite o ființă pe gustul meu”, își spuse Scaraoțchi ușurat, și posedă un gândac de bucătărie foarte mare, și, bineînțeles, foarte negru, care a avut ghinionul să treacă atunci pe acolo.
Scaraoțchi a pornit voios la drum pe cele patru picioare, dar cum încă nu le avea cu orientarea gândăcească, s-a ciocnit drept de peretele de care se chinuise să scape. „Bătrânele mele antene!”, gândi cu ultima fărâmă de conștiință gândacul posedat, apoi muri imediat și spiritul demonic se prelinse din el ca un ulei negru, cu miros amărui de mere putrede. Duhul își recăpătă forma inițială după expulzarea bruscă din gazdă și rămase să se odihnească, întins lat și invizibil pentru omenire, în mijlocul trotuarului. Dar, vai de steaua lui nenorocoasă, până să se pună la adăpost, trecătorii îl luară pe tălpi și-l călcară în picioare, ba chiar primi și câteva șuturi nemeritate în coaste, de la cei care, mai neîndemânatici, se împiedicau de obstacolul nevăzut. Un pudel mic și nervos i-a mestecat coada, și stăpâna câinelui, crezându-l o foaie unsuroasă de ziar, i-a ars câteva lovituri de toc bine plasate la măsele.
Terfelit și plin de vânătăi, cu vreo două coaste rupte și coada jumulită, demonul abia scăpă cu viață din picioarele trecătorilor. Vru să-și tragă sufletul, și, neavând de ce să se sprijine, se rezemă de zidul proaspăt pictat. Ca și cum l-ar fi recunoscut, murala îl trase din nou în stratul de vopsea, de care se lipi și mai strâns ca înainte. Scaraoțchi era prea obosit ca să se mai lupte. Se lăsă în voia sorții potrivnice, clipind stins din ochii pictați.
