Povestire scrisă de Cristian Florentin, aleasă de Elena Vlădăreanu la Creative Writing Sundays, pe 29 septembrie 2024, la tema „sărăcia”.
Cu două săptămâni înainte de a se întoarce în ţară, Renata i-a dăruit un vechi, dar frumos costum de catifea, cu o pălărie mare de velur şi o pereche de mănuşi albe de mătase: „Ţine, Maria, fiindcă mi-ai fost alături! Când o să te întorci acasă, să fii ca o contesă, nu ca o badantă”. Ochii ei lăptoşi străluceau de emoţie şi febră, ultimele două felinare aprinse într-un trup muribund şi destrămat, şi ştia că va trebui să-i împlinească dorinţa.
La plecare era bucuroasă. Costumul îi venea bine, simţea că lua în ţară nu doar necazurile, ci şi ceva din eleganţa vitrinelor vechi şi a ornamentelor de argint pe care le ștergea de praf în Italia. Poate doar sacoul portocaliu îi cădea puţin mai jos decât trebuia, iar pălăria albă, cu o fundiţă roşie, avea boruri mari şi părea din altă epocă. În avion primi complimente, dar şi câteva priviri ironice, mai ales că trebuia să meargă des la toaletă. Rămăsese fără aproape un sfert de colon cu un an în urmă şi încă nu-şi recăpătase controlul asupra intestinelor, care uneori scăpau câte un bolborosit zgomotos sau un vânticel firav, dar parşiv de-ţi tăia răsuflarea. Lucruri nedemne de o contesă, bineînțeles.
Totul decurse bine în avion, dar când coborî din taxiul care o aduse de la aeroport la autogara din Bacău, vraja se destrămă. Afară era rece, ploua mărunt peste clădirea veche, cu cimentul crăpat şi geamurile sparte, iar apariția ei îi învioră pe cei care aşteptau înfriguraţi:
— Mamă, Bursuc, ia uite la cucoana aia… Zici că-i un cărăbuş cu fundiţă!
Câțiva bărbați de la terasa unui peron, cu pahare de plastic în mână şi sacoşe de rafie alături, priveau fascinați gângania de catifea înțepenită pe o pantă din asfaltul ros de ploaie. Maria se strădui să urnească trolerul peste groapa mică din asfalt, apoi se opri, înlăcrimată. Simțea că picioarele nu o mai țin. După chimioterapie, corpul îi devenise ca un vas de sticlă gata să se spargă la cel mai mic efort, picioarele erau amorțite şi tot ce apuca îi aluneca printre degete. Ar fi vrut să cheme pe cineva în ajutor, însă la vederea acelor siluete familiare, totuşi atât de străine de viaţa ei din ultimul timp, limba i se împletici şi nu reuși decât să îngaime: Allora, băieţi?
Un șofer se apropie de ea, o întrebă unde merge, apoi o ajută să se urce într-un microbuz. Înăuntru era cald şi bine. Îşi dădu jos pălăria şi mănuşile. Ceilalţi pasageri nu păreau să-i acorde o atenţie deosebită, fiind mai preocupaţi de femeia tânără care se urcase cu patru copii uzi şi dârdâind, făcându-le loc să stea jos. Una dintre fetiţe, de vreo 5 ani, avea gâtul şi mâinile acoperite cu bubiţe roşii pe care încerca să le scarpine, iar pe frunte i se scurgeau broboane de sudoare. Fetiţa se aşeză pe scaunul gol de lângă ea, apoi izbucni într-un plânset încet şi înăbuşit, care-o cutremură, fiindcă nu era al unui copil care vrea să atragă atenţia, ci era un plânset fără speranţă, al durerii de neconsolat. Mama ei o luă repede în braţe, iar fetiţa se linişti. Peste câteva minute, femeia şi copiii ei coborâră la o margine de sat, într-o vale pustie, cu două case.
Plânsetul acela stărui mult în mintea ei, apoi se pierdu printre râpe sterpe, sate fantomatice şi rămășițe costelive din grajdurile fostelor CAP-uri. Când la orizont se iviră coşurile uriaşe ruginite şi trecură pe lângă scheletul dezmembrat al unei vechi stații de betoane, câțiva pasageri începură să discute despre fabricile la care munciseră odinioară. Curios cum ruinele acelea nu puteau muri după atâta vreme, erau mereu vii în conversații sau amintiri. Aproape fiecare se recunoștea după numele unei fabrici. Şi Maria lucrase demult la întreprinderea de stofe, dar nu interveni, se mulțumi să asculte glasurile lor, cu o voluptate numai de ea ştiută.
— Înainte trăiam în aceeași sărăcie, acum e fiecare cu sărăcia lui, oftă la sfârşit cineva.
Când se dădu jos la Săvineşti, ploaia se oprise. Câteva raze de lumină ieşeau din nori, dincolo de combinat. Turnurile uriaşe împrăștiau firicele de fum galbene şi verzui. Soarele acela chimic şi izul de amoniac îi readuse pe limbă gustul metalic al medicamentelor şi mirosul înțepător al camerelor de radioterapie, şi ştia că era în sfârşit acasă, într-o boală lungă cât viaţa.