Povestire scrisă de Anca Goja, apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru cinci secunde am avut impresia că am citit un prozator rus din secolul 19. Mi-a plăcut.”
Îi plăcea să spună: „Apasă-mi pielea cu degetul şi va ţâşni literatură!” Putea scrie oricând, oriunde şi despre orice. La 30 de ani, avea deja zece volume publicate. Odată, un cunoscut i-a spus că la ansamblul de dansuri din oraş fusese angajată o fată care avea SIDA. A scris o povestire despre o poveste de dragoste neîmplinită. Altădată, a murit un cunoscut patron de local din oraş. A scris o povestire poliţistă, „Pizza care aduce moartea”. Când câinele vecinului i-a furat o şosetă, s-a născut o poveste pentru copii. Uneori nu avea inspiraţie, şi atunci nu făcea decât să se uite în jur. Într-o dimineaţă, după ce şi-a pus lapte în cafea, a scris un text intitulat „Musnoc ed etpal”. Era plin de mister, pur şi simplu nu te puteai opri din citit până la final.
Ceilalţi scriitori din oraş îl invidiau. Ca să-şi bată joc de el, îi dădeau să bea votcă proastă până cădea sub masă. Scriitorul avea slăbiciunea băuturii. Începea cu un păhărel din care vărsa o picătură pentru părinţii lui morţi. Apoi mai bea unul, pentru sora sa, care murise de foarte tânără. Pe urmă nu se mai putea opri. Era în oraş un prozator care mergea chiar mai departe: îi cerea scriitorului idei de povestiri, pe care i le plătea cu băutură. Iar scriitorul accepta, căci ştia că izvorul lui de inspiraţie era nesecat.
Într-o după-amiază, după o întâlnire cu prozatorul fără idei, scriitorul a ieşit din cârciumă, cu gândul să meargă acasă. Era o zi fierbinte de vară. A înaintat câţiva paşi, apoi i s-a făcut rău şi s-a prăbuşit. Oamenii din jur, scârbiţi, s-au dat câţiva paşi înapoi. Scriitorul privea cerul şi vedea un soare rotund, negru, înconjurat de un nimb auriu. Se gândea la sfârşitul lumii şi la faptul că, deşi el era periodic prevestit şi se isca o isterie generală, nu apucase să scrie nicio povestire pe tema aceasta. Vedea în jur cum toate se schimbă, cum oamenii umblă tot mai cocoşaţi, cu ochii înceţoşaţi, cu gesturi dezarticulate, ca de marionete, cu câte un firicel de salivă scurgându-li-se pe la colţurile gurii. Vedea semne peste tot şi nu înţelegea de ce până atunci fusese orb. Vedea legea junglei instituită în lume, lupta pentru supravieţuire a celor puternici şi crimele săvârşite în numele ei, trădările duse la rang de artă. Şi în mintea lui se ţesea o povestire despre ultima zi a lumii, în care soarele negru a răsărit pentru prima oară şi apoi a apus pe vecie, lăsând omenirea într-o disperare aducătoare de moarte. După ce a închis ochii a mai văzut o vreme soarele negru şi personajele sale cocoşate şi înspăimântate, dar apoi totul s-a topit într-un amalgam din care nu se mai înţelegea nimic. O clipă, doar o clipă a auzit sirena ambulanţei sosite să salveze omenirea, iar apoi universul l-a potopit cu liniştea lui.
