Povestire de Sir Joe
Şoapta japoneză / Locul mortului
N-aveam chef să merg iar în Japonia, abia ce mă întorsesem din China. S-a îmbolnăvit şi Joe ăla taman cu o zi înainte să plece, aşa că iar m-au trimis pe mine.
Măcar am zburat direct, Heathrow-Narita, doişpe ore. M-am urcat în tren şi am reuşit să stau treaz, să nu ratez Shinjuku. E gigantică gara aia, cea mai mare din lume, plină de japonezi identici, toţi în costume negre.
Când am ajuns la punctul de întâlnire m-am uitat iar pe hârtii să fiu sigur că eram unde trebuia; apoi am aşteptat. Aveam un sfert de oră avans.
După vreo cinci minute am observat că un japonez micuţ, cum sunt de fapt toţi, se uita la mine timid dar insistent.
– Yasushi-san? l-am întrebat.
A dat din cap afirmativ, zâmbind.
– Yes.
– Andrei, zic, nice to meet you.
Am luat-o pe tot felul de scări rulante, până la una dintre ieşiri; printre crâmpeie de conversaţie de salon mi-a trecut pe la ureche cum că aseară m-a luat nu ştiu cine de la aeroport. M-am uitat la Yasushi lung.
– Ştiu că trebuia să vină alt consultant, dar s-a îmbolnăvit, m-au trimis pe mine în loc. Poate el trebuia să ajungă aseară.
Yasushi a dat aprobator din cap. Pe urmă m-a întrebat de una, de alta, de Avanti şi sursele de laser pe lungimi de unde diferite, cum se generează fluorescenţă în mostre, am povestit de-ale noastre. I-am zis că tocmai fusesem în China, era curios dacă mi-a plăcut.
L-am întrebat şi eu cum merge treaba; mi-a zis că bine, în afară de problema asta cu utilajul pentru care mă chemaseră.
– Nu-ţi face griji, Yasushi-san, o rezolvăm.
Am urcat amândoi în spatele şoferului îmbrăcat, şi el, în negru, din maşina, tot neagră, care ne aştepta la ieşirea din gară. Din aglomerat şi ameţitor, Tokyo se transforma, pe măsură ce mergeam, într-o întindere scundă de case. Yasushi îmi explica pe unde suntem. Aş fi preferat să adorm, mai ales că aici nu se ofensează nimeni pe chestia asta.
Am ajuns la complexul industrial; toate arată la fel, din Germania până-n China, clădiri simple, urâte, arhitectură internaţională.
– Noul sediu, mi-a zis Yasushi mândru, cu braţul întins către una din arătările de sticlă.
În lift a apăsat pe numărul 13. I-am zis că la noi poartă ghinion. A râs şi mi-a zis că japonezii n-au nimic cu numărul 13, dar au cu 4, ceva cu moartea.
După ce am coborât din lift a apărut de nicăieri o fată plăpândă care ne-a condus până la uşa unui birou, a deschis-o şi s-a retras cu plecăciuni.
În capătul diametral opus, unui domn la vârsta a treia i-a îngheţat zâmbetul pe buze.
A început să vorbească cu Yasushi, repede, în şoaptă, de parcă l-aş fi putut înţelege; după vreo două-trei minute s-a apropiat de mine şi mi-a spus încurcat:
– Nu eşti omul nostru.
– ??? Mă scuzaţi!?
– Nu eşti tu. Adică… nu eşti…
– Ştiu că iniţial trebuia să vină alt coleg dar s-a îmbolnăvit şi m-au trimis pe mine.
– Mmmm… nu înţelegi… l-am luat eu aseară de la Narita.
Zdrang, mi-a picat fisa.
Am început să râd. Bătrânul la fel. Într-un final ni s-a alăturat şi Yasushi. M-am întors către el.
– Nu te supăra, cum te cheamă?
– Osawa Shinichi.
– Păi şi când te-am întrebat dacă eşti Yasushi-san, de ce ai zis că da?
– Pentru că… voi… nu reţineţi numele japoneze.
Avea dreptate, toate sună la fel. Dar al lui era uşor de reţinut.
– Tu ai cel mai simplu nume japonez pentru un român; ya înseamnă take; sushi, mâncarea tipică japoneză. Ia sushi! Take sushi!
L-a distrat traducerea.
– Stai, dar m-am prezentat şi eu…
– Da, Arthur-san.
– Nu, Andrei…
I-am întins cartea mea de vizită, prea grăbit să o mai dau cu două mâini, aşa cum fac japonezii. Yasushi, adică Shinichi, a scos din buzunar nişte foi şi a început să silabisească:
– A – ta Bî – ra – î – nî.
Bătrânul s-a apropiat de el şi i-a silabisit de pe cartea mea de vizită:
– A – nî – dî – re Bî – ne – a.
Shinichi a înclinat capul spre dreapta, cum fac toţi japonezii când cugetă.
Am coborât toţi trei la maşină, ne-am urcat eu cu bătrânul în spatele şoferului, Shinichi în stânga lui. Încercau pe rând, fără success, să-l sune pe Arthur Brown.
– Să mergem la punctul de întâlnire de la Shinjuku, a zis bătrânul.
Nu l-am contrazis, deşi eram convins ca omu’ plecase demult. Nu-mi surâdea deloc ideea unei excursii în picioare până la Shinjuku, îmi era deja rău de oboseală. Pe scara rulantă, din spatele meu, aliniat perfect în coadă, Shinichi mi-a şoptit:
– A – nî – dî – re-san, e numai vina mea. Îmi pare rău.
– Stai liniştit, a fost o confuzie.
Visam o omletă bună, sau măcar un udon cu creveţi, într-un pat comod. Din mijlocul cearşafurilor de mătase japoneză am auzit, ca prin vis, engleză adevărată; undeva pe scara care mergea în sens invers; accent de Londra. Un tip masiv, blond, povestea întors spre japonezul din spatele lui:
– … şi cel mai tare e că parametrii ăştia de performanţă ne ajută să prevedem activitatea, şi chiar gradul de stabilitate, pe câţiva ani buni; asta pentru că Avanti e mult mai rapid decât orice altă tehnologie existentă pe piaţă.
I-l arăt bătrânului care începe să dea din mâini.
– Arthur-san!
Lunganul îl fixează câteva secunde după care îi spune ceva japonezului cu care vorbea; acesta se întoarce şi îl studiază pe bătrân, din mişcare, scările îndeprărtându-i tot mai mult, la relanti. Ca-n filme.
Am luat scara în sens invers.
Japonezii au vorbit între ei repede.
Arthur şi cu mine ne hlizeam; am făcut schimb de cărţi de vizită, lucra la firma concurentă. Am urcat doar patru în maşina neagră care îi aştepta pe ei cuminte la ieşire; Yasushi, adică Shinichi, a rămas să-l aştepre pe şoferul care ne recuperase prima dată. Arthur s-a dus în stânga şoferului, a zis că cu noi doi malacii ar fi fost cam înghesuială în spate. Yasushi cel adevărat a acceptat destul de greu.
– De ce, că e riding shotgun? A întrebat Arthur zâmbind.
Japonezii se uitau stereo la mine.
– Adică e pe scaunul de lângă şofer, cu cea mai mare probabilitate să moară în caz de accident. În română îi zicem “locul mortului”.
– Haha. Ha.
Yasushi a râs ca un butoi pe scări.
– Atunci chiar că eu ar trebui să stau acolo, şi aşa sunt ca şi mort!!!
– Și Shinichi-san o să ocupe tot locul mortului când ajunge şoferul nostru! a zis bătrânul râzând.
Am ajuns în parcul industrial. După cinci minute de salutări şi plecăciuni Arthur cu bătrânul au luat-o către sediul ştiut, noi către altă clădire urâtă, uşa de sticlă, zum-zum, senzori, lift. Când s-a închis uşa, Yasushi m-a întrebat zâmbind:
– Ce-ai vrea să faci în timpul liber la Tokyo?
– Hmmm… să dorm! Glumesc. Îmi place mult sumo şi am auzit că tocmai a început sezonul aici, o să caut bilete.
– Nu, nu, avem noi locuri bune, pe firmă, în faţă; trebuie să fii aproape, să vezi bine.
– Acolo pe pernuţe?
– Da, chiar acolo, în boxele din jurul ringului.
– Sincer, aş prefera să nu stau acolo, că am probleme cu spatele, nu mă împac cu şezutul ăsta al vostru pe jos.
– Mmmm… bine… Dar care e luptătorul tău preferat?
– Când eram mai tânăr îmi plăcea Akebono.
– Vai, Akebono! S-a retras demult! Nu l-ai recunoaşte, a slăbit…
Liftul ajunsese demult la destinaţie, etajul 3bis.
– Yasushi-san, de ce e bis?
– In Japonia multe cladiri nu au etajul 4, e ghinion…
– Aaaaaaa!
Mi-am adus aminte.
Ne-am oprit la una dintre uşi. Yasushi a tras aer în piept. Înainte să pună mâna pe clanţă, mi-a şoptit:
– Riding Shogun…
Feedback Motanov:
– mi s-ar fi părut mai verosimil să verifice japonezul dacă Andrei e cel pe care îl așteaptă, nu invers
– dacă ei vorbesc în engleză, ori scrii toate dialogurile în engleză, ori le scrii în română. așa, nu înțeleg de ce primele replici sunt în engleză. ai putea să le scrii în engleză dacă engleza japonezului e amuzantă sau, în fine, felul în care vorbesc engleză contează
– „mi-a trecut pe la ureche cum că aseară m-a luat nu ştiu cine de la aeroport.” apoi „… l-am luat eu aseară de la Narita.” ori l-a luat el, ori altcineva. dacă l-a luat japonezul pe celălalt consultant, de ce mai aștepta la gară a doua zi?
– deci Andrei crede că e confundat cu colegul care n-a venit, când, de fapt, e confundat cu cineva de la firma concurentă. oricum nu e tocmai credibil, dar o spui și cam complicat, nu prea se înțelege, trebuie să citești de câteva ori
– de ce a venit și bătrânul cu ei, n-avea treabă? :)) n-are rost. sau n-am înțeles eu.
– „Nu l-ai recunoaşte, a slăbit…” amuzant
– ar fi putut să iasă ceva cumva, dar așa cum e mi se pare prea puțin, un quiproquo și atât. sau poate tocmai asta e ideea, că totul e interșanjabil, din china în japonia, personajul n-are personalitate dinadins, probabil seamănă cu celălalt caucazian, japonezii seamănă între ei, clădirile, shogun, shotgun, mă rog. dacă miza ai vrut să fie că japonezul o să fie omorât când intră pe ușă, nu cred că a ieșit, n-am simțit nicio tensiune până acolo și ar fi și mai de farsă.
