Povestire scrisă de Delia Hügel, premiată de Ciprian Măceșaru la concursul trimestrial de povestiri – „Povestirea are ritm și e suficient de năstrușnică („Poetul de Mureș” e de neuitat). Deși nu e scrisă fără cusur, se detașează printr-o limbă mai matură, mai bogată, pe scurt: mai literară”.
Mă grăbesc, mă grăbesc atât de tare încât mă văd înaintând aplecată, parcă aș înfrunta o vijelie, deși e o zi senină, de vară, mă mână teama că voi pierde biletele la concert, mă împinge să merg repede, vreau neapărat biletele dar să nu uit cumva de varza murată pentru că am promis că fac sarmale așa că zbor către piața mică, mică dar unde găsești de toate, trec ca trenul prin tunelul de umbră al teilor de pe strada Aviator Ioan Sava, mă strecor prin jungla de orhidee, ciclame și frezii de la intrarea în piață, scap cu greu de cârceii care mi se agață de picioare și de florarii care încearcă să îmi pună în brațe coroane mortuare, intru printre tarabe în piața care geme de lume și panica crește, ăștia toți vor bilete la concert îmi spun, ba mă strigă și prietena mea, vânzătoarea de fructe, mă cheamă să cumpăr mere de la ea, dar eu mă fac că n-aud în timp ce mă înghesui printre coate și umeri, în fața mea doar spinări, cefe și urechi, în spatele meu prietena mea vânzătoarea de fructe se înalță deasupra tuturor ca o coloană de fum cu fața mare, arămie, clămpănind din dinții lungi și rari ca de greblă ceva despre portocale din Grecia, o ignor și mă reped în sectorul acoperit al pieței chiar când intră trenul în stație, un Behemot negru și lucios din care ies vălătuci de fum și abur care îneacă toată piața într-o ceață deasă și albă, dispar butoaiele cu varză murată, dispare și ghișeul cu bilete la concert, e o învălmășeală vălurită tot mai subțire și mai străvezie în care apar dungi subțiri, albastre, fosforescente, sunt bancuri de pești neon și printre ei xipho roșii, guppy irizați, beta cu cozile desfășurate pentru luptă, cum de am uitat că e duminică, ziua de piață a acvariștilor și undițarilor, tarabele sunt pline de hrană pentru pești, de momeli, de acvarii, unul mai ales e tare frumos cu niște peștișori verzi, galbeni, portocalii, aș întreba ce sunt, i-aș întreba pe vânzătorii care discută animat, dar mă abțin pentru că ei sunt experți și condescendenți cu domnițele și eu urăsc condescendența, mai bine mă uit după casa de bilete pe care o și zăresc printre undițe, e închisă, normal, și mă lovește un val de dezamăgire care mă împinge către un grup de gură-cască, dar ce concentrați sunt, cum studiază ei, ce naiba studiază, îi împing la o parte fără prea multe fasoane, nu se tulbură, nu le pasă, absorbiți cu totul de priveliștea unui bărbat gol, scufundat până la brâu într-un butoi mare cu apă, e brunet cu ochii vioi, are o barbă neagră, îngrijit decupată, seamănă cu cineva, cu un poet, cred că sunt prietenă cu el pe Facebook, mișcă din buze, spune ceva, ridică marmoreele-i brațe către acoperișul ondulat și eu tare aș vrea să aud ce spune, dar nu răzbate nimic până la mine, cuvintele sunt înghițite de larma discuțiilor, mă uit la el și mă întreb ca proasta „ce-i asta?” și un undițar sau un acvarist îmi arată un carton pe care scrie „Poet de Mureș, 5 euro” și imediat aflu că l-au văzut pescarii plutind pe Mureș ca o rățușcă de plastic, ca un galion căzut de pe o corabie, ca o baliză, nici nu se ridică nici nu se scufundă, doar toacă mărunt din buze, declamă fără încetare, transformă cerul și apa și sălciile în versuri care curg din el fără poticnire, nu se știe de unde vine, poate în urma lui plutesc poeme despre Hășmașul Mare, despre combinatul Azomureș, despre cetatea de la Șoimoș, ah, cum aș vrea să aud ce spune, mă agit și ochii lui negri se fixează pe mine, brațul gol se ridică elegant, pe buze îi citesc parcă „domniță” și mă gândesc să-l cumpăr, nici nu e scump, l-a scos unul cu năvodul, dar nu-l vrea în casă și-l dă ieftin, că și-așa nu e bun de nimic, un Xipho, un Beta luat din acvariu îți înviorează casa, un crap din bazinele de ciment te hrănește, ăsta în schimb doar dă din buzițe, eu l-aș vrea, mi-ar poetiza casa, cărțile, covoarele, hainele aruncate în fotoliu, păianjenii din colțuri, crăpăturile din tavan, ce mă fac însă dacă nu-l pot opri, dacă nu tace noaptea, simt totuși o dorință irepresibilă să-l cumpăr, ca atunci când sunt tristă și dau banii pe o ojă verde care cred că mă va face interesantă, chiar excentrică, doar pentru bucuria de a cumpăra, de a face un plan mărunt care nu se va concretiza niciodată, îmi trebuie doar un motiv să îl iau, dar dacă e totuși un pește, buzele albe i se răsfrâng ca unui crap, sau poate somn sau alt pește pupăcios, mă dau un pic într-o parte să-i văd aripioara dorsală, ochii lui mă urmăresc, tot mai triști, mai rotunzi, mai reci, iar printre firele de păr negru de pe piept văd sclipind solzii argintii.
— Poate e bun de plachie, îmi zic.
