SINGURI

Povestire scrisă de Simona Goșu, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 12 martie 2017, la tema „o povestire pornind de la această frază: „Oricum, eram atât de deosebiți, și în deosebirea asta dintre noi atât de primejdioși unul pentru celălalt, încât, dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem să ne comportăm unul față de celălalt, eu, copilul ce se dezvolta lent, și tu, bărbatul în toată firea. S-ar fi putut presupune că m-ai fi strivit pur și simplu călcându-mă în picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine”. (Kafka/Scrisori către tata)”.

Mi-ai blo-cat feis-bu-cu, a rostit rar cuvintele şi a ridicat din umeri ca un copil.

Şi-a mângâiat bărbia nerasăşia rămas cu ochii la mine. Am zâmbit.

— Te-am blocat pe tine, nu Facebook-ul!

— Da, deci, mi-ai blocat feisbucu! a repetat sigur pe el. Ţi-am trimis din decembrie cerere de prietenie şi tu…, a continuat cu mâinile împreunate pe piept.

— Aşa, şi? De ce vrei să fim prieteni pe Facebook? Nu mai bine ne vedem, vorbim la telefon…

A dat din cap şi a zâmbit cu gura închisă. De la vecini se auzea crescând sonorul unui televizor care anunţa ştirile de la ora nouăsprezece.

— Oricum, e o prostie şi Facebook-ul ăsta. Eu intru rar.

A închis ochii. A dat din mână ca şi cum voia să scape de o muscă. M-a întrebat imediat ce cred despre Piaţa Victoriei, ce vor oamenii de-acolo. Am vorbit despre casa de la ţară (i-am promis că-l duc într-un weekend, să vadă dacă mai plouă în pod), despre operaţia de cataractă. Când m-am ridicat să plec, m-a întrebat şi de Ana – dacă mai suntem împreună. L-am minţit că da. I-am lăsat 300 de lei în vitrina bufetului din bucătărie. M-a condus până la lift. Ţinea strâns bara uşii, cu ambele mâini, şi-mi repeta că: „dacă nu vreau să iau eu cărţile lui, să vin cu nişte saci din ăia mari, să le ducem pe toate la ţară, că se umplu de praf la el”. Am închis uşile interioare şi a făcut un pas spre mine; mi-a fost teamă că vrea să intre, să meargă până la parter ca să îşi verifice cutia poştală. Împingea uşa puţin câte puţin, dar nu se îndura să-i dea drumul. M-a rugat încă o dată să nu rămân în Piaţă şi să-i zic mamei că i-e dor de ea. Holul blocului a răsunat pe întuneric de hohotele lui. Doar ochii i se mai vedeau – erau ca două boabe de cafea care sclipeau prin crăpătura uşii. Am râs şi i-am zis: „Hai, tată, închide uşa odată, parcă eşti copil, zău!”. Dar nu râdeam de gluma cu mama. Râdeam că îmi amintea de canişul nostru zgubilitic – avea aceeaşi privire ca a lui, după ce ne rodea şosetele.

Ce-l mai ura pe căţelul ăla! O aştepta pe mama să plece la serviciu, îl ducea afară şi-l lăsa în faţa blocului. O dată, după ce s-a întors, l-am auzit cum vorbea cu Buzeasca, de deasupra, în timp ce descuia uşa:

— A înnebunit maică-sa cu căţeii. Eu nu-mi las copilul să crească cu câini. Gata, l-am dus din casă!

— Foarte bine, domnule Staicu. Nu e sănătos, chiar nu e sănătos! îl aproba cotoroanţa.

Am fugit în cameră şi am plâns. De-abia aşteptam să plece, să mă duc după Kiki. El se pregătea de serviciu şi nu a scos o vorbă. Era linişte şi am crezut că plecase. Am intrat în bucătărie. L-am văzut ieşind din baie şi m-am speriat de parcă intrase cineva străin în casă. Mi-a spus, fără să se uite la mine, să am grijă, să nu întârzii la şcoală. Avea o pată pe pantalon – era în dreptul şliţului, dar nu i-am zis, l-am lăsat să plece aşa.

Nu a fost niciodată nevoie să îl caut pe Kiki, se întorcea mereu singur. Se strecura pe lângă câte un vecin şi urca până la trei. Când plecam la 12 la şcoală, îl găseam pe preşul din faţa uşii. Mă aştepta cu privirea aia tâmpă, dădea din coadă şi îşi apleca întruna capul.

Nu am înţeles niciodată de ce nu-i plăcea de el. Era cuminte, nu îşi făcea nevoile în casă. Mi se părea ca au ceva comun. Şi la liceu, când a venit prima dată să mă vadă fără să mă anunţe şi eu m-am prefăcut că nu îl cunosc, semăna cu Kiki; avea aceeaşi faţă ca a canişului când îl lua în braţe să-l izgonească; ochii i se blegiseră şi gura îi atârna, aşteptam să-i iasă şi limba.

Kiki nu a plecat de la noi, a rămas până am intrat eu la facultate, când a murit de bătrâneţe; dar el a plecat primul, după ce i-am povestit mamei ce pricomigdale bune făcea tanti Emilia. Mâncam câte un platou întreg la ea în sufragerie în timp ce mă uitam la casete video cu desene. Aşteptam cuminte până îşi terminau ei treaba în camera de-alături.

Când am plecat de la el, după ce am trecut de Statuia Aviatorilor, am auzit la radio că e bine să dormim mereu cu cineva drag, că aşa ne vine somnul mai repede şi nu vom suferi de depresie. Am râs tare – singur, la volan. Semaforul arăta culoarea roşie. Am oprit radioul şi am deschis geamul. Maşinile aşteptau în tăcere, încolonate. Cerul era senin şi plin de stele. M-am uitat pe banda din stânga. Mi s-a părut că scaunul şoferului şi cel de lângă erau goale. Mi-am mutat privirea pe banda din dreapta. Am privit mai atent în spate şi în faţă. Nu era nimeni, doar maşinile goale cu farurile aprinse. Eram singur. Am strâns volanul tare, dar palmele mi-au alunecat. Mi le-am şters pe blugi. Urechile îmi ţiuiau şi mi s-au încălzit. Am scos capul pe geam până am scăpat de ţiuit şi de senzaţia de căldură. Nu am vrut să mai privesc înăuntrul maşinilor. Am luat telefonul şi am căutat ultimele apeluri. Când am găsit numărul lui tata, la semafor era verde şi maşinile se mişcau încet. Din spate, nişte faruri m-au atenţionat cu lumini intermitente.

Am ajuns acasă, dar nu l-am mai sunat pe tata. I-am trimis un SMS. I-am scris că o să-i spun mamei că îi e dor de ea şi că, dacă vrea, o luăm şi pe ea la ţară. Am vrut să închei cu o „faţă zâmbitoare”, dar mi-am dat seama că telefonul nu o să-iafişeze simbolul. Am pus semnul exclamării. Am intrat pe Facebook, la utilizatori blocaţi, şi am bifat în dreptul numelui lui tata. Am dat să-i confirm şi cererea de prietenie, dar pe ecran mi-a apărut un mesaj de la Ana: „Ne împăcăm?”. „Da!”, i-am răspuns pe loc. Am sunat-o şi am rugat-o să vină să doarmă cu mine.

I-am spus că nu pot să mai stau nicio noapte fără ea.