Povestire scrisă de Andreea Ferigeanu, aleasă de Raluca Nagy la Creative Writing Sundays, pe 8 decembrie 2024, la tema „memoir/non-ficțiune”. Povestire editată de Raluca Nagy.
Bruxelles, cartierul Ixelles. Început de februarie, 2023. Un oraș capricios, în care am stat câteva zile, iar planurile mele s-au rezumat doar la cartofi prăjiți, vin franțuzesc, muzeul Magritte și magazine de antichități.
Vizitez des Belgia, vorbesc olandeză, dar îmi place mai mult partea francofonă, valonii sunt oricum mai prietenoși decât flamanzii. Așa cum belgienii sunt mai prietenoși decât olandezii. Mi-am găsit pretext să mă întâlnesc cu un vechi amic, dar, de fapt, venisem cu gândul de a mă pierde într-o fantezie. Într-o altă cultură, lume, identitate.
Am găsit un apartament imens, cu prea mulți metri pătrați, atâta spațiu cu care cineva din Europa de Est nu știe ce să facă. Cutiile de chibrituri comuniste cu tavanul coborât, care anulează ideea de spațiu personal, ne-au modificat percepțiile, ne-au învățat să trăim fără intimitate, ne-au închistat într-o cameră construită în jurul nostru, ne-au cultivat un individualism agresiv, ferit de ochii și de urechile posibilor intruși, gata oricând să ne descoasă. Ne-am obișnuit cu mai multe apartamente, uși, vizoare pe un etaj, prin care se poate trage cu ochiul oricând auzi gălăgie pe scară, oricând e rost de bârfă, oricând te plictisești. Însă, într-un apartament mare, izolat pe etajul lui, cu pereți nesfârșiți, singurătatea poate fi cu atât mai apăsătoare; în astfel de clădiri, cu scări în spirală, te pierzi în vertijuri și goluri de memorie.
În loc să închiriez un apartament gol pentru scurta mea călătorie în Bruxelles, am rezervat, din greșeală, o cameră în locuința Patriciei, o femeie născută în anii ’70, dar îmbătrânită înainte de vreme, cu fire albe și trăsături înăsprite, care locuia cu motanul ei, Leo. Mi-am dat seama prea târziu, dar am zis că măcar așa voi vedea cum trăiește un localnic. Am făcut cunoștință, se exprima greu, împleticit, mi-a zis că are o problemă de vorbire din cauza unui accident și nervii nu o mai ascultă. Cu toate astea, vorbea o engleză curată, ne-am înțeles, mi-a făcut turul casei.
Patricia trăise excentric. Călătorise mult, vizitase India de mai multe ori. Lucrase pentru un ONG, trimisă într-un proiect pentru educarea oamenilor din Etiopia, să-i învețe engleză, printre altele. Mi-a spus că tatăl ei predase germană la Universitatea liberă din Bruxelles și că profesorii ăștia de la stat doar iau bani degeaba, nu fac nimic. A zâmbit ștrengărește. Am râs, i-am simțit spiritul răzvrătit, ascuns într-o femeie măruntă, i-am văzut ochii cum sclipeau în spatele unor ochelari rotunzi cu rame cărămizii, când mai arunca câte-o răutate împotriva sistemului, oricare ar fi fost el. Patricia își ducea viața printre pereți înalți, decorați cu picturi exotice ce înfățișează animale sălbatice, printre sculpturi africane, cuverturi din mătăsuri fine aduse din India, uleiuri esențiale, literatură franceză și sushi de la colț. Ea însăși e Bruxelles, un amestec amețitor.
Singurătatea poate fi și așa.
Un bărbat asiatic lucrează într-o cafenea în Saint-Gilles, poartă un cardigan crem, din lână și un fular negru ce-i cade pe umeri. Are o droaie de hârtii întinse pe masă, pixuri, o cană de ceai și niște șervețele murdare. Citește poezie, se uită în jur, la oameni, la mine. Nu se poate concentra. Își pune căștile ca să estompeze zgomotul de cafenea – murmurul clienților, clinchetele ceștilor de cafea, țeava de la espressor care spumează laptele și scoate un pufff lung și gălăgios, jazzul din surdină. Are o privire căutătoare, ce aleargă de la o persoană la alta, de la o foaie la alta, de la o poezie la alta, e cuprins de o neliniște apăsătoare. La scurt timp, intră pe ușă o fetiță, Papa, papa!, aleargă spre el. Nu știu să redau în franceză, dar zice Weekendul ăsta stau cu tine, papa! El o strânge în brațe în timp ce se șterge la ochi cu fularul.
Seara, am invitat-o pe Patricia la un vin franțuzesc de zece euro cumparat de la Delhaize, mai bun decât multe vinuri scumpe din București. Eram curioasă de viața ei din Etiopia, de călătoriile în India. Mi se părea un om fascinant, apărut întâmplător în viața mea, de la care voiam să absorb tot. Era, însă, destul de reticentă. Mi-a vorbit, mai degrabă, despre viața ei personală. Fusese căsătorită, avea doi copii care au rămas cu soțul după divorț, iar ea a pierdut tot, casă, bani, zeci de mii de euro. Apartamentul în care locuiește este închiriat și face Airbnb ca să se descurce. Zilele trec greu, îmi spune, noroc cu oamenii pe care îi mai cazează, că se mai întreține cu ei. Oricum, continuă, decât cu fostul soț, mai bine așa. Copiii, însă, îi lipsesc, dar se vizitează des. Să nu te căsătorești, zice, cu oameni din alte culturi, sunteți prea diferiți, și dă pe gât jumătate de pahar de vin, fără să clipească, gata, spune ea, nu prea beau alcool, mă duc să dorm, bonne nuit! Am luat și eu o gură, i-am zâmbit și am rămas cu Leo, să-mi termin paharul.
O doamnă cu păr grizonant citește ziarul De Standaard și bea o bere Orval într-un bar din Antwerpen, înainte de un concert de jazz. Are părul strâns în coc, ruj roșu aprins și un cardigan negru. Îi dau vreo 50 de ani. Glumește cu barmanul, zâmbește constant și îi spune că abia așteaptă să vadă trupa. Se bucură sincer de moment. Singurătatea poate fi și așa.
Simțeam că Patricia ascunde ceva, toate discuțiile noastre erau vagi și generice. Se înconjurase ea însăși de niște pereți nesfârșiți, foarte groși, care nu te lăsau deloc să o descoperi, deși, paradoxal, vorbea cu ușurință despre viața ei personală și despre problemele ei, îmi lăsa vizorul neacoperit cât să îmi vină să deschid ușa și să dau buzna în casă. O găseam intrigantă.
M-am plimbat mult prin Saint Gilles și am intrat dintr-un magazin de antichități în altul. Mi-am imaginat cum mi-aș aranja apartamentul meu cu tavan înalt, cu piese de mobilier mid century sau inspirate de Corbusier, toate antiques, mi-aș cumpăra multă artă ca să-mi decorez pereții; aș bea cafele, bere belgiană și vin franțuzesc, aș mânca chipsuri cu trufe, midii cu cartofi prăjiți, aș citi literatură franceză în franceză, aș merge des în Antwerpen să-mi clătesc ochii la Issey Miake, un magazin de haine cu design minimalist-japonez, vitrine imense și lumină dinamică ce oferă impresia de mișcare a manechinelor, aș vorbi mai des olandeză, aș mânca multă ciocolată și aș vizita lunar muzeul Magritte. O viață palpabilă, însă îndepărtată de realitățile noastre.
Cu o seară înainte de ultima mea zi în Bruxelles, Patricia mi-a spus că are treabă dimineața devreme și că nu va fi acasă când plec, mi-a dat instrucțiuni unde să-i las cheia și ne-am luat la revedere. A doua zi am găsit un croissant pe o farfurie, iar asta m-a înduioșat. Am căutat un pix să-i las un bilet de mulțumire și, printre hârtiile de pe biroul ei, toate împrăștiate, am văzut un dossier médical. N-am rezistat, mă mâncau degetele, am dat buzna, l-am citit și am înțeles în franceza mea chinuită că, într-adevăr, Patricia avusese un accident în urma căruia avea tot felul de probleme cu oasele și cu nervii, dar și că fusese internată într-o clinică de dezalcoolizare timp de șase luni. Am închis ochii și am revăzut cu câtă sete băuse paharul de vin aproape plin.
M-a condus la aeroport amicul cu care băusem o bere, stabilit în Belgia de câțiva ani. Încă își caută un rost pe lume, un scop, un trai mai bun, o educație mai aleasă. Se află între două lumi, nu-și mai găsește locul nici în cutiile de chibrituri, nici în apartamentele cu tavan înalt, oscilează între două culturi, învață să gândească într-o limbă care nu-i aparține, se regăsește pe el însuși doar când își vede prietenii din România, cu care poate glumi că a făcut o șmecherie în Belgia, o românească, cum se mai spune, și i-a mers, ca mai apoi să bată palma de bucurie și mândrie, i-am făcut și p-ăștia, iată, românul se descurcă oriunde. Singurătatea poate fi și așa.
