Povestire scrisă de Simona Goșu, apreciată de Florin Iaru la atelierul de scriere creativă, primăvara 2016. Tema: o povestire într-o frază.
Şi o să ne strângem iar acolo, în locul unde mama ne ducea în toate vacanţele, singurul loc unde avuseserăm o familie, copii fiind, un el şi o ea normali, care, chiar dacă se mai certau, se împăcau repede – uneori ea mă trimitea pe mine mijlocitor în bucătărioara de vară, unde se retrăgea el îmbufnat şi chiar îi împăcam, singurul loc unde stăteam toţi la masă, doar ea mânca mereu pe fugă, în picioare şi doar ce ne rămânea nouă în farfurii, singurul loc unde-i ştiam bine pe toţi vecinii, pe tanti Ilenuţa, pe tanti Lili, la gardul căreia erau tufele de coacăze şi le culegeam vara bobiţele roşii, una câte una, chiar dacă le simţeam acrişoare-n cerul gurii, îmi plăceau mult, le ciuguleam, le înghiţeam cu tot cu seminţe şi mă grăbeam, mă grăbeam, să nu vină tanti Lili să mă vadă – mi-era ruşine să-i zic „sărut-mâna” cum mă învăţau bunicii, că îmi spusese odată un bărbat (vecinul cu caniş negru, de la 2, care venea mereu la noi cât a stat tata la spital doi ani, cum ştiam eu până m-a întrebat Roxana de la 7, în drum spre patinoar: „E-adevărat că tatăl tău e la-nchisoare?” şi eu i-am răspuns foarte mirată: „Cum la-nchisoare? E la spital, îi ducem mereu pachete.”) să nu mai zic „sărut-mâna”, să zic doar „bună ziua”, singurul loc unde-am văzut vreodată coacăze roşii şi cătínă, şi fragi, şi mure, şi urzici, şi bureţi pâinea pădurii, o mâncam aşa crudă şi maro din mâinile bunicului, singurul loc unde iarna împodobeam bradul de-afară, din curtea de lângă prispă, cu nişte nuci mari cărora bunicul le bătuse un cui lung în golul unde se uneau cele două părţi ale cojii tari şi apoi le cufundase în oala cu vopsea argintie şi-mi plăcea să le miros, şi din care am luat şi eu vreo două la noi acasă şi le pun mereu în bradul nostru de Crăciun, dar nu mai au mirosul acela şi, dintre toate globurile, doar pe ele copiii le pipăie atent înainte să le agaţe-n brad; şi unde mă furişam noaptea desculţă din dormitor, coboram repede cele trei trepte de pe prispă şi imediat simţeam furnicături în tălpile goale şi-l atingeam şi nu-mi venea să-l las singur afară, nins şi vesel, singurul loc unde mai are vreun rost să mă adun cu „ai mei” acum şi unde doar eu dintre toţi n-am mai avut timp s-ajung de când, de-un an parcă, şi cât aş fi vrut să-i spun că mi-era dor de el, că-mi pare rău că nu m-am dus să-l mai văd şi acum s-a dus, l-au găsit căzut pe jos, mi-au spus, şi nu am putut să cred atunci, dar sunt singură acum, copiii sunt sus şi pot să plâng, îmi simt obrajii calzi şi mă ustură ochii, dar nu vreau să clipesc, îi ţin deschişi cât pot de mult, aşa s-a întâmplat – a murit ieri bunicul singur şi departe.
