Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Iulian Bocai la Creative Writing Sundays, pe 16 martie 2025, la tema „Să se scrie o continuare la povestirea In the Box de Kono Taeko”.
Aștept să apese pe butonul de urgență. Sunt vag amuzată. Așez pe jos sacoșa cu cumpărături și mă reazem din nou de peretele liftului. Mă caut în buzunare după telefon și îmi amintesc că l-am lăsat la încărcat. Ieșisem doar până la magazinul de la colțul blocului să-mi cumpăr țigări, fructe și o sticlă de gin, iar acum sunt blocată în lift cu femeia asta pe care o văd pentru a doua oară în viața mea. Probabil că dacă aș fi participat la ședințele asociației de proprietari aș fi știut cine e. Sau poate că nu. Cred că nici măcar madam Stan care știe tot ce mișcă în blocul ăsta n-o cunoaște. Mi-ar fi zis ceva despre ea când am băut deunăzi cafeaua aia împreună. Venise să-mi aducă de pomană că era sâmbăta morților și chiar când să-mi dea pachetul pe care îl pregătise pentru mine, s-a stins lumânarea. N-am avut ce face, a trebuit s-o invit în casă, să caut chibriturile, că n-a vrut sub niciun chip să aprindă lumânarea de la brichetă, că cică n-ar fi creștinește, și m-am simțit datoare să-i ofer ceva. M-a pus la curent cu toate bârfele. Să știi că ăia de la cinci divorțează. Era de așteptat că prea se certau tot timpul. Numai eu am chemat de vreo trei ori poliția. În una din dăți, nebuna l-a amenințat cu cuțitul. Da, ea a plecat și el a rămas în apartament. L-au cumpărat în rate și el le plătește. Aaa da, tipul de la doi, de pe celălalt tronson, îl știi, ăla care umblă numai la costum… A plecat într-o delegație și i-a inundat pe toți vecinii de sub el. A trebuit să-l chemăm pe administrator, poliția să-i spargem ușa. Mare tămbălău. Bine că n-ai fost acasă. Așa ceva nu s-a mai întâmplat în bloc de zece ani, de când a murit nebuna cu pisici care stătea la etajul șapte. N-ai apucat-o. A făcut infarct săracă și au găsit-o după mai multe zile. Nu vrei să știi cum puțea. Și-atunci era administrator tot domnu’ Soare. Îi murise nevasta și îmi cam trăgea clopotele. Eu de-abia divorțasem, eram și eu mai tânără, dar n-am vrut să mă încurc cu el că nu se cădea. Îți dai seama ce vorbe ne-ar fi ieșit în tot blocul.
Ridic piciorul stâng, îmi sprijin talpa de peretele liftului și privirea mi se pironește pe peretele metalic din fața mea. Cum dracu’ s-a stricat liftul tocmai acum? Abia i-au făcut revizia. Îmi caut din nou telefonul în buzunar și bineînțeles că nu îl găsesc.
Îmi dau seama ce greșeală am făcut. Proastă ideea să mă expun în felul ăsta. I-am dat ocazia să se holbeze în voie la mine în timp ce eu abia dacă îi văd un umăr cu coada ochiului. Nu-i aud nici măcar respirația. Stă în continuare rezemată de perete, mută și nemișcată ca o statuie.
Bineînțeles că n-o să apăs eu pe butonul pentru urgențe. N-are decât să-l apese singură. Nu dă niciun semn că intenționează s-o facă. Cât timp o fi trecut? A zis că nu se grăbește și i-am răspuns mimând indiferența că nici eu. Asta e, o să stau cu ea în lift până… Până când? Până se repară liftul singur? Până cheamă cineva depanatorul? Probabil.
Și totuși, cum am ajuns aici? Femeia asta trebuie că nu s-a gândit decât să dea un răspuns pe măsură replicii pe care i-am dat-o la prima noastră întâlnire. Tot în lift. Și atunci i-am ținut ușa și, în loc să-mi mulțumească pentru asta sau măcar să aibă răbdare s-o întreb eu la ce etaj urcă, mi-a zis doar: nouă, vă rog. E drept că a spus cuvintele magice, dar tonul… ei bine tonul n-a fost deloc amabil. N-am simțit niciun pic de recunoștință din partea ei pentru gestul meu. De-aia am apăsat pe toate butoanele, ca să-i dau o lecție Doar așa, ca să stea cât mai mult timp în lift cu pachetul ăla în brațe, și să-l simtă din ce în ce mai greu la la fiecare oprire a liftului între trei și nouă. După ce am ieșit din lift la etajul meu, m-am întors spre ea, nu-i vedeam fața, doar pachetul uriaș care îi ținea mâinile ocupate și i-am spus: iată, am apăsat pentru dumneavoastră toate butoanele. Recunosc, am fost foarte mândră de mine. Acum, după ce respirăm de ceva vreme același aer din cutia ascensorului, mă întreb ce fel de om e ăla care ține minte un astfel de incident și mai și clocește în minte un răspuns pentru viitoarea întâlnire. Adică pentru cea de-acum. Nu putea să-mi răspundă ca un om normal când am întrebat-o la ce etaj urcă? Sigur că putea, dar a ales să adauge: Sau dacă așa vreți, le puteți apăsa pe toate! Minunată replică, nimic de zis. Bineînțeles că nu i-am văzut și fața când a rostit aceste cuvinte, cum nu i-o văd nici acum, dar, sunt sigură, că a rânjit satisfăcută. Cum e un astfel de om?
De ce dracu’ nu apasă afurisitul de buton? De ce nu zice nimic?
Trebuie să-mi schimb poziția. Trebuie s-o văd. Gândul că se amuză pe seama mea mă enervează. Aș strânge-o de gât. Îmi vine ideea salvatoare: o să mă așez pe podeaua liftului și o să am ocazia să-i văd fața, iar odată așezată, ea n-o s-o mai vadă pe a mea. Mă mișc încet, încercând să rețin cât mai multe detalii. Are în jur de patruzeci de ani, e machiată discret, are un pardesiu negru, elegant, dar ar avea nevoie de o vizită la coafor să-și vopsească rădăcinile. Dacă ne-am fi cunoscut în alte circumstanțe, probabil i-aș fi recomandat-o pe Sabrina.
Din neatenție, răstorn sacoșa de cumpărături. Mandarinele se risipesc pe podea și încerc să le adun și să le pun înapoi în pungă. Simt cum zdrobesc una în timp ce mă așez. Fir-ar, sper că nu pătează! Nu schițează niciun gest să mă ajute. Îi simt privirea în creștet și îmi amintesc că nici nu m-am pieptănat. Scârba dracului.
Cât de greu i-o fi să apese pe nenorocitul ăla de buton? Sper că îi este clar că eu n-o s-o fac. Așa cum stau, nici n-ajung la buton. Descojesc o mandarină. Aerul din cabină se umple de mirosul plăcut de citrice. Mă gândesc cum ar fi să trag o bășină în cutia asta de un metru cub și, în timp ce ea s-ar uita la mine dezgustată, șocată ori doar nedumerită, s-o întreb privind-o candid în ochi: s-a întâmplat ceva? N-aș avea cum să-i surprind privirea că eu stau în fund și ea e în continuare în picioare. Ar fi infantil. Probabil.
Pun cojile în pungă. Mănânc tacticos mandarina felie cu felie. Dacă mi-ar cere, i-aș da și ei. Mai desfac una. Tot nu-mi cere și nici eu nu-i ofer. Mușc din ea și sucul mi se scurge pe bărbie, pe piept. Aș avea nevoie de un șervețel. Mă șterg discret cu mâneca și sper să nu observe.
O aud cum caută ceva în geantă. Oare ce? Mor de curiozitate, dar nu ridic privirea. Pe bune? A scos o carte și s-a apucat să citească? Adică n-are de gând să apese nenorocitul ăla de buton? Scot și eu din pungă sticla de Whitley Neill, Desfac dopul și trag o dușcă zdravănă. În afară de cele două mandarine, n-am mâncat nimic astăzi.
Femeia asta e dusă. De ce nu apasă butonul ăla? De ce are impresia că trebuie să-l apăs eu? Ei bine, nu vreau. O aud cum dă foile. Nimeni nu citește așa de repede. De cât timp oi fi blocată în lift cu dezaxata asta?
E ciudat că n-a avut nimeni nevoie de lift. Chiar niciunul dintre vecini n-a ajuns acasă încărcat de cumpărături? Măcar vecina de la șase care își plimbă bebelușul în cărucior. Ea n-ar putea să ia în brațe și copilul și căruciorul și să urce pe scări. Unde or fi toți vecinii? De ce nu bate niciunul în ușă ca altă dată urlând să se audă în tot blocul: Liftul! Dați drumul la lift!
Mă doare fundul. Aș putea să mă ridic, să mă prefac că mă împiedic și, ca din greșeală, să mă sprijin chiar pe butonul de urgențe. Mai iau o gură de gin și mai desfac o mandarină. Nu-mi cere nici gin, nici mandarină.
Aș fuma o țigară. Dacă mi-aș aprinde una… Dintotdeauna mi s-au părut detestabili cei care fumează în lift. Nici măcar pe scara blocului nu-mi place să simt miros de țigară. Să fumeze fiecare în casa lui, ce dracu’. Sunt oameni care au astm, sunt copii… Cum să fumezi în lift? Oare dacă mi-aș aprinde una, ar protesta? Ar zice în sfârșit ceva? Constat că n-am nici brichetă la mine. Mi-ar da un foc dacă i-aș cere? Probabil că ea nici nu fumează.
Asta-mi mai lipsea! Mă piș pe mine. Acum ce fac? Probabil că cel mai la îndemână ar fi să mă ridic, să mă prefac că mă împiedic și, ca din greșeală, să mă sprijin pe butonul de urgențe. Mă mai țin. Poate o s-o treacă și pe ea. Deși ea n-a mâncat mandarine și n-a băut gin.
Acum e și pană de curent. Liftul e cufundat în beznă. Chiar a chicotit sau mi s-a părut? Măcar nu mai poate citi. Ridic capul și văd că butonul roșu pe este gravat urgență este singurul luminat. Pipăi cu grijă căutând sticla de gin să mai iau o dușcă. Presiunea din vezică mă face să renunț.
Cât timp a trecut? E incredibil cum mă face femeia asta să-mi pierd ore din viață! De ce? La urma-urmelor am făcut ce-a zis ea: am apăsat pe toate butoanele. Ar putea și ea să apese măcar unul. Dar, nu. Îmi vine s-o bat. Nu m-am mai bătut cu cineva de când eram în generală. Cum ar fi să ne încăierăm? N-am niciun dubiu că ar riposta. De vorbit nu vorbește cu mine, dar dacă i-aș da o palmă, sigur mi-ar da înapoi un pumn.
Vezica mea e gata să explodeze. Nu mai am timp. Va trebui să apăs afurisitul ăla de buton. N-aș putea suporta umilința de a avea pantalonii uzi când se deschid ușile. Mă simt învinsă. Îmi vine să plâng de ciudă.
În clipa următoare, aud o bătaie în ușa liftului, undeva la parter, și voce domnului Soare, administratorul:
― E cineva în lift?
Îmi înghit lacrimile și aștept să-i răspundă ea prima.
