Povestire scrisă de Tudor Antemir, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Ștefania Mihalache la Creative Writing Sundays, pe 1 octombrie 2023, la tema: o povestire în care twist-ul este introdus prin propoziția: „Și, deodată, cineva bate la ușă”.
Trec capătul prin inelul prins de tavan, fac un nod zdravăn, mă dau jos de pe scară, o pliez și o sprijin de perete, apuc frânghia și smucesc cu toată greutatea corpului, să văd dacă ține. Ține. Trag un taburet, mă sui pe el și îmi fixez ștreangul în jurul gâtului. Am lăsat fereastra deschisă din curtoazie față de nefericiții care urmează să mă găsească, cine știe când. O briză călduță desparte perdelele și arunc o ultimă privire la acoperișurile familiare ale cartierului. Închid ochii și mai verific o dată, ca să fiu sigur – da, tristețea sufocantă, zdrobitoare, e tot acolo. Sunt gata. Mă întreb ce-ar trebui să fac cu mâinile. Oare o să am reflexul să mă salvez? Oare am cum?
Futu-i. Cineva bate la ușă. Încerc să-mi scot capul din laț, dar nu reușesc. Mă prind cu ambele mâini de funia atârnată. Să cad acum ar însemna să încep să mă zbengui în dansul grotesc al spânzuratului și nu vreau asta. Nu când e cineva la ușă. Bătăile continuă. Tac, aștept să plece.
— Tudor, hai, deschide dracu’ ușa, știu că ești înăuntru, te-am văzut acum zece minute fumând în balcon.
Laura. Mai încerc o dată să-mi scot ștreangul. E înțepenit.
— Deschide, mă, n-auzi, nu plec de aici, zice și bate cu pumnul în ușă.
— Pleacă, îi strig de pe scaun. Nu pot acum.
— Nu poți să ce? strigă ea și apasă pe clanță.
Ușa se deschide, pentru că, tot din mărinimie postumă, am hotărât să nu o încui. Laura intră, se oprește la un metru de mine și mă privește de parcă m-ar fi găsit pe WC. Îmi spun că un hol de intrare ar fi fost util.
— Uite, vezi? zice. Asta nu suport eu la tine. Una-două, te dai bătut, n-am văzut așa ceva. Te întrebai ce n-a mers între noi? Asta n-a mers.
Așa e Laura, mereu dintr-o bucată, mereu la obiect, fără menajamente. Îmi amintesc cât de mult îmi plăcea asta la ea până când am picat în depresie. Dup-aia din trist și din leneș nu m-a mai scos.
— Băi Laura, uite care e treaba, unu la mână, ce cauți aici și doi la…
— Uite fix asta caut. Mă suni după cinci ani să vezi ce mai fac, cu vocea aia solemnă. Crezi că nu m-am prins? Hai, dă-te jos de-acolo că-mi dai palpitații. Poate cazi și mori ca prostul în fața mea, să nu mai dorm nopțile.
— Auzi, uite ce e, nu e treaba ta ce fac eu. Nu te-a chemat nimeni. Și oricum nu pot.
— Ce nu poți?
— Nu pot să dezleg ștreangul, s-a înțepenit.
— Păi înseamnă că asta e, până aici ți-a fost, zice ea, izbucnește în râs și se bate cu palmele peste genunchi.
— Chiar nu mi se pare amuzant, îi zic, speram să am intimitate măcar în…
Un țipăt ascuțit umple încăperea brusc și tresar, mă dezechilibrez și aproape cad de pe scaun. Strâng frânghia până aud cum îmi trosnesc degetele.
— Doamne, Dumnezeule, ce se întâmplă? spune autoarea țipătului – o recunosc pe Claudia, iubita dinaintea Laurei. Dă-te jos de acolo, nu face asta, te rog, continuă ea printre suspine.
Claudia e o fire mai sensibilă, plânge pentru fiecare animăluț și fiecare ramură ruptă dintr-un copac. Cred că asta ne-a adus împreună.
— Băi, dar interfonul ăla chiar nu folosește la nimic? spun eu.
— Au spălat scara, mă lămurește Laura, care pare că nu poate să iasă din criza de râs. Au deschis ca să aerisească, așa că nici pe asta n-ai gândit-o foarte bine. S-a înțepenit ștreangul, îi spune apoi Claudiei.
— Păi și ce aștepți? Hai să îl dăm jos.
— Stai, dragă, liniștită, că nu se întâmplă nimic, zău. Eu sunt Laura, apropo.
— Claudia, spune nou-venita, ceva mai calmă.
Laura se întoarce spre mine și ridică o sprânceană.
— Claudia… Claudia?
— Da, ea e Claudia, spun eu și gesticulez cu mâna dreaptă, ca și cum aș face prezentările.
Proastă idee, tot corpul mi se tensionează și mă grăbesc să mă prind din nou cu ambele mâini de frânghie. Mă sperie fragilitatea situației în care sunt. Am furnicături în picioare, ar putea să mă lase genunchii sau să mi se pună un cârcel. Îmi vine în minte capacitatea Claudiei de a menține poziții imposibile zeci de minute.
Era pasionată de shibari. Am fost chiar și la cursuri împreună, dar, mai important, ăsta e motivul pentru care am montat pe tavan inelul ăsta capabil să susțină greutatea unui om. Am petrecut multe seri aici făcând noduri până mă dureau degetele, forțând la limită articulațiile Claudiei, uneori în fața colegilor de curs, într-o atmosferă ceremonială. Îmi amintesc corpul ei aproape gol, împachetat și atârnat ca un parizer și mă gândesc că la fel de ridicol trebuie să arăt și eu acum, încordat, transpirat și agățat de tavan.
— Deci tu ești Claudia. Ești cam drăguță. Ăsta, zice Laura arătând vag în direcția mea, încerca mereu să-mi spună că nu erai cine știe ce. Noroc că nu-s proastă.
Râd amândouă.
— Bine, eu te știam de fapt, zice Claudia roșind și trăgându-și nasul. Te-am urmărit pe Facebook mult timp, voiam să văd cu cine umblă Tudor. Și mă ofticam, pentru că îmi plăcea super mult ce postai. Și faci niște super poze.
— Și pe tine te-a sunat, nu?
Claudia încuviințează din cap.
— De-aia am venit.
— Îți zic eu că asta a și vrut. Să se dea un pic în spectacol.
— Băi, gata, strig eu, enervat brusc. Ori mă dați jos, ori plecați și mă lăsați dracului să-mi fac treaba până la capăt.
— Stai acolo, că stai bine, zice Laura și trei râsete femeiești flutură în jurul meu.
O văd pe Mădălina, ultima mea iubită, care pare că ne privea din ușă de ceva vreme, fără să spună nimic. Așa a fost mereu, tăcută, analitică. A intrat în viața mea direct cu rolul de salvatoare și s-a ambiționat să mă pună pe picioare. Până când n-a mai rezistat nici ea. Acum se alătură grupului.
— Deci asta era cu telefonul ăla, zice ea. Bănuiam. Ce-ai zis tu, că ne faci o surpriză, nu? Nu ți-a ieșit. Niciodată n-ai știut să faci o surpriză unei femei, Tudore.
Râd din nou toate trei, cu poftă.
Mădălina ia scara de unde o sprijinisem, o așază lângă mine, ia un cuțit din sertar și se cațără până la tavan. Taie sfoara tensionată care se înmoaie brusc și cade, odată cu brațele mele. Nu pot nici să mă mișc, nici să vorbesc. Tot ce văd e sfoara care îmi atârnă bleagă între picioare din pumnii încă încleștați și îmi doresc să nu plâng. Poate chiar mai mult decât îmi doream până adineauri să nu mor în fața femeilor pe care le-am iubit.
Ele stau și se uită la mine, așteptând. Laura e cea care sparge tăcerea.
— Păi eu zic că am rezolvat aici, nu?
— Clar, aș zice că merităm și un prosecco. Eu sunt Mădălina, fetelor.
Din nou prezentări. De data asta se și îmbrățișează. Apoi se îndreaptă spre ieșire. Claudia rămâne un pic în urmă, pare că ezită. Poate se gândește că, întotdeauna, după o sesiune de shibari, cel dezlegat e ținut în brațe. Se întoarce spre mine și îmi zâmbește vinovat, apoi li se alătură celorlalte. Se opresc toate trei la ușă.
— Hai, e un bar chiar aici, jos, după colț, nu? zice Laura.
— Da, mi-l amintesc. Era super drăguț, spune Claudia.
— Poate vii și tu, Tudore, pare că ți-ar prinde bine să mai ieși din casă, zice Mădălina.
Pleacă fără să închidă ușa și râsetele lor se aud multă vreme pe casa scării.
— Barul ăla s-a închis de un an, le strig eu în cele din urmă și vorbele mele parcă răsună la nesfârșit în liniștea blocului.
