Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Adrian Botez la Creative Writing Sundays, pe 21 noiembrie 2021.
— Domnul meu, știi unde e strada Sfinții Apostoli? l-a întrebat Miron.
— În spatele tribunalului? Lângă Splai, i-a răspuns Bogdan, cu o ușoară ezitare în glas.
— Da, dar mai încolo, către Mihai Vodă, între Bateriilor și Sapienței. Trebuie să ajungem la numărul 13. E o casă veche, cu marchiză și cu iederă. Cel puțin avea iederă când am văzut-o ultima dată, dar asta era acum patruzeci de ani, a zâmbit bătrânul. Vara avea și flori în curte, niște hortensii imense, roz și albastre, din păcate acum în februarie n-o să le poți vedea.
— Vreți să mergem acum acolo? s-a mirat Bogdan. Mie mi-au spus că trebuie să vă duc de la aeroport direct la hotel. Pe Calea Victoriei, la Continental.
Avionul a aterizat la miezul nopții, într-un București care amintea vag de orașul tinereții lui Ioan Miron. Bătrânul scriitor venea de la New York, o reîntoarcere din exil, mai întâi refuzată mulți ani, apoi amânată. A fost interzis după ce a fugit peste graniță la începutul anilor optzeci și în țară l-au publicat din nou abia după Revoluție, dar aici nu a avut niciodată succesul din America. Acum i-au republicat un roman și el a acceptat în fine să revină, pentru lansare.
I s-a spus că avea să-l ia de la aeroport cineva de la editură. Într-adevăr, era acolo un tânăr înalt, în jeanși și cu o geacă largă, care îi atârna pe umeri, printre oamenii care așteptau în holul de la sosiri. Ținea în mâini o hârtie cu numele scriitorului.
— Bogdan Petrescu, lucrez la editură și m-au trimis să vă iau.
— Ioan Miron, scriitor, probabil cunoașteți restul, i-a răspuns bătrânul, cu un zâmbet timid.
Bogdan ar fi vrut să continue dialogul, dar i s-a părut că toate replicile care îi veneau în minte erau niște clișee: bine ați revenit, orașul s-a schimbat cât timp ați fost plecat, e de nerecunoscut. Îi citise o singură carte, era chiar cea pe care editura a republicat-o și pentru a cărei lansare revenise Miron. Cât timp a așteptat în aeroport, Bogdan s-a uitat pe pasajele pe care le subliniase cu creionul, demult, la prima lectură, pe exemplarul lui cu hârtia îngălbenită, o ediție de tranziție din anii nouăzeci, găsită la un anticar pe treptele de la Universitate, în vremea studenției. Era povestea pe mai multe generații a unei familii cosmopolite de intelectuali, în Bucureștiul unei istorii paralele, fantastice, care nu cunoscuse niciodată frigul, foamea sau frica.
Avionul a întârziat, ar fi avut timp să recitească tot romanul, dar mintea îi fugea la petrecerea de ziua de naștere a Mădălinei, la care ar fi trebuit să ajungă. I-a scris Danei, prietena lui, să meargă ea prima, cu tortul, pentru că el avea să întârzie. Dana nu a protestat, nu i-a reproșat nimic, a continuat să-i scrie mesaje, la care el trebuia măcar să răspundă, după care relua pasajele subliniate din volum, de două, de trei ori până când reușea să-și amintească subiectul. Până la urmă Mădălina era sora lui, nu a ei, știa și el că momentul era prost ales. Și mai era și 14 februarie, deși altfel niciunul dintre ei nu făcea mare caz de Valentine’s Day.
Nici Miron nu a părut dornic să vorbească la început. S-a urcat în mașină și i-a spus doar adresa de pe strada Sfinții Apostoli și cum să ajungă acolo, pe scurt. Bogdan nu l-a contrazis, deși adresa găsită de GPS nu bătea cu descrierea traseului făcută de Miron. Mesajele de la Dana s-au oprit. Bogdan a întrebat-o pe Messenger de câteva ori dacă a găsit adresa unde se ținea petrecerea, dar nu a primit niciun răspuns. A continuat să conducă. Își mușca buzele crăpate și rămânea atent la drum, mai ales că ploua tot mai puternic și se făcuse noapte. Tăcerea dintre el și Miron era acoperită doar de radioul din mașină, setat pe România Muzical.
— Asta e o sonată de Beethoven, a cincea, Primăvara, l-a auzit pe Miron deschizând conversația. O ascultam pe Yvonne cum o repeta la vioară pentru concert, în săptămâna dinainte de plecarea mea. Nu e curios ca tocmai acum s-o aud la radio? Ca să vezi cum se potrivesc unele lucruri. Știi cine e Yvonne?
— Ăă, nu cred… Nu, a ezitat Bogdan.
— La ea mergem acum. Noi, de când eram eu copil, locuiam vizavi, pe colț cu Sapienței. S-ar putea spune că am crescut împreună.
— Yvonne este cumva doamna Mavrodin? Din Casa cu iederă?
— Nu, nu, a negat repede Miron. Adică, mă rog, ar fi putut fi doar dacă Yvonne ar fi fost soția mea. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în realitate. Yvonne a rămas în țară. Și nici nu s-a bucurat de celebritatea doamnei Mavrodin din roman. De fapt, domnul meu, sincer să fiu, n-am înțeles niciodată de ce Yvonne nu a vrut să vină cu mine. Putea să rămână undeva într-un oraș din Vest când pleca cu filarmonica în turnee.
— Ah, mergea des în turnee?
— La început, da. După ce am fugit eu, cred că mai rar. Nu mai știu exact. O vreme n-am mai ținut așa mult legătura. Era mai greu pentru amândoi.
— Nu i-au mai dat voie să meargă?
— Ei… Dacă ar fi vrut și ea, dacă ar fi insistat, s-ar fi găsit o cale. Întotdeauna se găsea o cale. Putea să vorbească cu doamna Vasilievici, sau Georgescu, cum își schimbase numele după divorț. Era vecina ei, stătea alături, într-o casă cu mai multe apartamente. Ea avea relații, era important să ai relații. Ar fi dat orice, cred, să fie invitată la Yvonne, la seratele ei, dar Yvonne o ocolea, așa cum ocolea tot ce avea de-a face cu partidul și în general cu lumea în care trebuia să ne descurcăm, să fim oameni unii cu alții, să fim o mână care spală pe alta. Avea un băiețel, madam Vasilievici, nu mai știu cum îl chema, un nume lung, ceva neobișnuit pentru un copil. Venea mereu la Yvonne în curte să se joace. La subsolul casei, naționalizat, fusese mutată o familie săracă, cu o fetiță. La ea venea, se jucau împreună, erau copii mici. Yvonne avea o feblețe pentru fetiță, poate unde ea nu ar fi putut niciodată să aibă copii. O și botezase, Magdalena. Îi pusese numele după o mătușă de-a ei, Magda, pe care ne-o aminteam vag din copilărie, o frumusețe interbelică, murise la bombardamente în timpul războiului. Mie mi se părea ironic ca noua Magda să fie fetița aceea care abia vorbea, dacă vorbea, poate era și surdă sau doar înceată, cine știe, dar Yvonne o chema sus, îi dădea mereu ceva de mâncare, iar copilul stătea nemișcat și mut, ghemuit în fotoliul imens de velur din salon, în timp ce Yvonne exersa la vioară. Cine a mai văzut copil de patru ani meloman?
Au tăcut amândoi o vreme, în timp ce mașina cobora pe Calea Victoriei, a trecut de Hotel Continental, unde ar fi trebuit să-l lase pe Miron, și și-a continuat drumul spre Splai. Când a oprit la stopul de la Națiunile Unite, Bogdan și-a verificat telefonul. Mesajele lui nu apăreau că ar fi fost măcar citite. A sunat-o pe Dana, dar telefonul ei era închis.
Tot Miron a reluat brusc conversația de unde o lăsase.
— Sau putea să vină după Revoluție. Probabil unele lucruri în viață nu sunt menite să fie, pur și simplu. Iar noi ne irosim căutând să le aflăm motivul. Vezi, după ce trecem podul de la Operetă, trebuie să intrăm dincolo de Splai, pe străduțe.
Bogdan a privit spre ecranul GPS-ului. A luat-o pe unde indica acesta și a ajuns pe ciotul de stradă care mai rămăsese din Sfinții Apostoli după anii optzeci.
— Trebuie să trecem de biserică și mai încolo este casa.
— Domnule Miron, știți, mai încolo sunt blocurile.
— Care blocuri?
— Blocurile din Civic pe care le-au construit în optzeci și ceva, după demolări. Sunteți sigur că mai există casa unde vreți să ajungem?
Bătrânul nu i-a răspuns. Părea mai atent la muzica de la radio decât la întrebările lui Bogdan, care a continuat, totuși:
— Ați vorbit cu doamna Yvonne, să îi spuneți că venim?
Bogdan a redus viteza, pe măsură ce se apropiau de capătul străzii.
— Am vorbit cu ea, bineînțeles. Uite, vezi, mergem drept înainte și ajungem în câteva minute. Trecem de intersecția cu Bateriilor care e pe stânga, o să vezi și firma rotundă de la Columbina, bodega pe dreapta, la colț, cum se face strada Brutus, și pe urmă casa ei e înainte de intersecția cu Sapienței.
Mașina înainta încet. Au tăcut din nou, lăsând muzica să umple golul dintre ei. Vioara se împletea în unduirea sa cu acordurile nostalgice pianului și amândouă urcau din când în când vioi într-o fugă a vieții care se trezea din lumea hibernală. Ecranul GPS-ului s-a blocat în locul unde arăta că se termina strada Sfinții Apostoli și nu se mai actualiza. Mașina mergea acum prin birourile vreunui minister, la parterul unui bloc cu multe etaje, pe o stradă care nu mai apărea pe hartă. Și totuși, străpungând negura, prin ploaia neîntreruptă, strada pe care se aflau continua să șerpuiască printre case vechi, prin fața vitrinelor negustorești cu obloanele grele trase, pe sub bovindourile cu luminile de la ferestre stinse, prin intersecții pe unde nu se întâlneau cu nicio altă mașină.
Bogdan ar fi putut să jure că Sfinții Apostoli nu trecea pe acolo. E drept că nu umbla prin cartierul vechi, de când s-a mutat în București întotdeauna conducea pe bulevardele principale și ocolea cioturile de străzi vechi rămase între Izvor, Antim și Uranus, ceea ce îi sporea îndoiala. Tot ce știa el era că după strada Apolodor, acolo unde la intersecție se afla casa Bucur, urma încă o străduță, pe urmă biserica și câteva case, apoi venea bulevardul Națiunile Unite, unde totul se oprea în frontul compact de clădiri impunătoare, care au fost construite acum trei decenii cu menirea de a marca victoria socialismului. Dar în seara aceea, din mașină, blocurile nu se vedeau nici în față, nici împrejur. Totul se pierdea în pâcla deasă care se lăsase odată cu ploaia măruntă de iarnă. Bogdan a simțit că bâjbâia printr-un alt oraș decât cel pe care îl cunoștea. Și de când era strada pavată cu piatră cubică și nu cu asfalt? Mâinile i s-au crispat, i s-au lipit transpirate de volan, iar mașina a început să se legene în ritmul viorii de la radio pe măsură ce înainta încet și zgâlțâit pe caldarâm.
Fața bătrânului s-a destins într-o liniște senină. Doar degetele mâinii sale drepte, sprijinite cu cotul de portieră, valsau ușor în aer pe cadența sonatei, iar capul i se înclina pe ritm, în timp ce lăsa să-i cadă pe frunte o șuviță din pletele albe și rare care îi încadrau fața.
— Uite, aici. Pe stânga. Numărul 13, cum ziceam.
Bogdan a frânat. Într-adevăr, pe partea dreaptă era o casă cu subsol și parter, iar la intrarea din curte se zărea o marchiză.
Miron s-a uitat lung din mașină înspre stradă înainte să coboare. Abia când muzica de la radio s-a oprit, l-a privit pe Bogdan și a repetat:
— Da, aici este. Aici stă Yvonne. Păcat că acum e întuneric. Pe lumină ai vedea că e o casă frumoasă. Întotdeauna a fost o casă plină de viață și de muzică. Ce serate dădea Yvonne. Dragul meu, niciodată să nu lipsești de la o petrecere bună, sfatul ăsta pot să ți-l dau. Îți mulțumesc mult că m-ai condus.
— Pentru puțin. Mi-a făcut plăcere. Mâine o să vină alt coleg să vă ia, la ora nouă dimineață. Îi dau eu adresa.
Bătrânul a deschis portiera, și-a luat de pe bancheta din spate geanta de mână, singurul bagaj cu care venise, a ocolit cu pași mici mașina, adus de spate, și s-a aplecat spre geamul lui Bogdan, care își verifica telefonul tot fără niciun semn de la Dana:
— O seară bună, domnul meu, și mulțumesc încă o dată. Ah, spune-i, te rog, colegului dumitale să mă ia de la hotel mâine dimineață. Să nu-l încurcăm, n-o să găsească casa.
