Povestire scrisă de Tudor Antemir, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Liliana Corobca la Creative Writing Sundays, pe 2 martie 2025, la tema „Povestea cenzurată a ființei noastre”.
Groparii coboară sicriul cu opinteli, icnete și înjurături mute, din priviri. Se dau în spectacol, Augustin ajunsese slab ca un băț înainte să moară. Îmi închipui fața moșului sub capac. Suptă, cu obrajii căzuți. Zâmbește înțelegător la tot circul ăsta.
Mai devreme, când părintele a terminat de citit necrologul (foarte frumos au scris prietenii de-o viață despre el), am rămas pe gânduri. Cum ar fi să mai zic și eu câteva cuvinte? Cum ar sta ele pe foaia din mâna preotului? Chiar dacă mi le-a zis numai mie, cred că moșul și-ar fi dorit ca lucrurile alea să se afle. M-am uitat la bătrânii zgribuliți din jurul gropii, cu fețele albe și frunți de gânditori. Cum să mă creadă? Ce-ar fi zis? Ia uite-l și pe necioplitul ăsta, s-a trezit el să-l vorbească de rău pe Augustin. Atât ar fi înțeles. Mi-am ținut gura.
Pe marginea gropii e pământ afânat. Îmi intră pantoful până la gleznă, dar nu de-asta mă oftic eu acum. Mă aplec, iau un pumn de țărână, îl arunc pe coșciug, închid ochii și mă gândesc la Augustin.
L-am cunoscut la cabană, la Curmătura, acum zece ani. Stătea la un ceai pe terasă, la soare, singur la masă. Ținea cumva cana în căușul palmelor, ieșeau aburi din ea, ziceai c-aduce o ofrandă. Uite ce bine se simte omul singur, m-am gândit și i-am făcut o poză. Terasa era full, altfel n-aș fi îndrăznit să-l deranjez. Mi-era și frică să n-aibă chef de vorbă, dar i-am cerut voie să m-așez.
— E rezervat, a zis. Nici nu s-a uitat la mine.
Am bolborosit ceva și-am dat să mă retrag, dar în gândul meu era ‘te-n gură de moș tâmpit. S-a întors brusc spre mine. Râdea.
— Stai domnule jos, ce crezi, că mi-am luat masă?
Chiar și după ce mi-au trecut nervii, am rămas ofticat. Adică eu întreb politicos și el mă ia la mișto? Mi-am băut berea și-am fumat în tăcere. Îl vedeam că tot trage cu ochiul. Până la urmă, s-a întors spre mine. Mă privea fix și zâmbea cu toată fața.
— Iertați-mă dacă am fost deplasat. Păreți un tip simpatic și sensibil. Un pic abătut, dar de-asta suntem aici, nu?
Așa era Augustin, drept la țintă, sincer, fără ocolișuri. Am lăsat imediat garda jos. În următorul sfert de oră i-am turnat tot ce mă apăsa. Despre divorț, despre job, unde nu știam cât mai rezist și despre cum e viața de căcat în general. Am coborât împreună la Fântâna lui Botorog. La sfârșitul zilei, parcă eram prieteni de-o viață.
M-am tot întrebat de ce începuse Augustin cu gluma aia proastă. De ce să te prefaci, în primele două cuvinte, că ești fix opusul tău? Poate era sincer. Îmi arătase, la mișto, cine și-ar fi dorit să fie și abia dup-aia cine era.
Am rămas tovarăși de drumeții. Sincer, nu știu ce vedea la mine. Moșul era deștept, educat, boier adevărat. Mai era și-n formă, de mi-era câteodată greu să mă țin după el. Dar asta n-a ținut mult. M-a sunat într-o zi și mi-a spus cu voce veselă:
— Genunchiul meu stâng s-a hotărât să se retragă din activitate.
Locuia și el în București, așa că-n loc de drumeții, am început să merg la el acasă. M-așteptam la cărți peste tot, tablouri. De unde? La optzeci de ani ai lui, moșul avea Kindle și laptop. Vânduse casa în care trăise toată viața și toate catrafusele din ea. Acum stătea într-un apartament de două camere aproape gol. Știa tot ce mișcă despre filme, cărți, muzică. Îmi plăcea să discut cu el. Chiar dacă știa de toate și eu nu știam nimic, nu se dădea niciodată mare, nu te făcea să te simți prost. Din contră, pe măsură ce-l ascultam, parcă mă făceam mai deștept.
Am aflat că mai avea, de fapt, câțiva prieteni.
— Din ce în ce mai puțini, Petre, din cauze naturale. Viața lungă e cea mai sigură cale spre singurătate, râdea el.
Se întâlneau în fiecare după-amiază de sâmbătă, dar eu i-am cunoscut doar în ultimele lui zile, la spital. Când i-am văzut, mi-am amintit cum vorbise Augustin de ei și m-a bufnit râsul:
— Sunt rămășițele jalnice, decimate, ale unui batalion glorios de intelectuali și artiști, dar au încă impresia că nimeni nu-i de nasul lor. Nu te-ai simți bine cu ei.
— Bine că-i ai și p-ăștia, i-am zis. Important e că nu ești izolat.
— Când ne gândim la izolare ne-o închipuim absolută. Un om zidit între patru pereți. Dar ești la fel de singur și dacă te vezi cu prietenii o dată pe săptămână.
A stat un pic pe gânduri și-a continuat.
— Mai demult, când încă erau orașele pline de câini, m-am întâlnit cu o vecină care hrănea haita din jurul blocului. M-a certat, știa că și eu iubeam animalele. Tu de ce nu le dai, mă, de mâncare? Le dau și eu, doamnă, câteodată, când se-adună resturi. M-a privit ca pe-un prost. Tu așa mănânci, mă? Câteodată? Așa e și socializarea. Dacă șase zile din șapte ești singur cuc, o conversație nu schimbă prea multe.
L-a luat în brațe pe Mango, un motan portocaliu căruia moșul îi făcea toate mofturile: avea scaunul lui, pătura lui și aere de stăpân.
— El e adevărata mea companie.
Am înțeles aluzia și am tras de mine să-l vizitez mai des. Eram deja ca la mine acasă. Ca fii-su. Părinții mei nu mai trăiau și nici el n-avea copii. Cică în tinerețe fusese hotărât să n-aducă alți oameni pe lume (moșul era pâinea lui Dumnezeu cu fiecare om în parte, dar pe omenire era foc și pară). Mai târziu, când nu mai era așa hotărât, hotărâse viața a pentru el. Atât mi-a zis, nu vorbea niciodată de femei, zicea că nu-i elegant.
Ne plimbam prin cartierul lui. Fusese mereu cu sportul și era hotărât să se păstreze-n formă cât putea. Îl chinuia genunchiul (nici nu s-a mai refăcut), dar încerca să-și ascundă șchiopătatul.
O dată, unui șofer i s-a pus pata că traversam prea încet și s-a înfipt în claxon. Augustin a zâmbit, și-a cerut scuze și i-a făcut semn spre piciorul care-l durea.
— Atunci stai acasă, moșule, a zis șoferul și Augustin doar a clătinat din cap.
Eu am luat foc, am luat-o spre mașină să-i sparg fața ăluia, dar bătrânul m-a apucat de mânecă.
— După ce-ți ții cumpătul o viață întreagă, oamenii ca el ajung să te înduioșeze. N-au empatie, deci nici imaginație și-atunci bolile, bătrânețea și moartea îi izbesc în plin. În plus, dacă te porți exemplar, e foarte posibil ca cineva din jur să vadă nedreptatea și să încerce s-o corecteze, a adăugat el și a făcut cu ochiul. Câteodată, nu foarte des, există dreptate. Lasă-i pe alții să facă treaba murdară.
Mă scotea din minți toleranța lui. Discutam de vreun politician pe care l-aș fi călcat în picioare sau ne uitam la un film și eu înjuram personajul negativ. Mă trezeam că Augustin le ia apărarea. Îmi explica mereu de ce face fiecare ce face și-mi spunea să-mi deschid mintea. La început mi se părea că vrea doar să fie Gică-Contra. Cu timpul am început să pricep. Întorcea lucrurile pe toate fețele ca să înțeleagă de unde vine răutatea oamenilor. Așa ajunsese de plutea pe norișorii lui, ziceai că-i pe pastile.
— La cât de bun ești, o să-ți spun Sfântul Augustin, am râs eu și el a ridicat din umeri.
— Chestia asta cu bunătatea nu-i așa mare lucru, se antrenează, ca orice altă abilitate.
Anii următori m-au convins definitiv că bătrânul era un înger pe pământ, vorba cântecului. Nu l-am auzit vreodată să țipe, să vorbească pe cineva de rău sau să se plângă, nici măcar după ce slăbise ca un ogar, de nu mai putea să se țină pe picioare.
— Ticăitoarea dă rateuri, Petre, m-a anunțat el (mereu o dădea-n glumă când spunea chestii grave) și a arătat cu degetul spre piept.
Îl găseam tot mai vlăguit, parcă intra la apă în fotoliul lui. Respira greu, vorbea cu pauze lungi ca să-și recapete suflul, dar tot se bucura de discuțiile noastre. Doamne, îmi ziceam, dă-mi și mie liniștea lui în fața morții, când mi-o veni vremea. Aproape că vedeam un cerc de lumină în jurul lui. Așa că povestea din după-amiaza aia mi-a dat cu leuca-n cap.
Stătea cu ceaiul în căușul palmelor, ca-n prima zi, când îi făcusem poză. M-a rugat să-mi trag scaunul mai aproape. Vorbea în șoaptă, nu mai avea forță-n glas. Dar lucrurile astea oricum nu le zici cu voce tare.
Cu toate pauzele când rămânea fără gaz și toate dățile când n-auzeam (sau nu-mi venea să cred) și-l rugam să repete, a durat ore întregi. Povestea, pe care cică n-a mai zis-o nimănui, e asta.
Când avea vreo treizeci de ani, a auzit în cartier niște zbierete disperate de pisică. A fugit în direcția lor și a dat peste doi adolescenți care roteau ceva-n aer – un fel de sac – și-l izbeau de asfalt, de copaci, de garduri. I-a luat ceva să-și dea seama că sacul era pisica, pentru că animalul nu mai scotea niciun sunet. A strigat, băieții s-au speriat, au luat-o la fugă și Augustin a vrut să se ducă după ei, dar pisica mai mișca un pic, așa c-a rămas cu ea, s-o salveze. A murit în brațele lui chiar acolo.
Cică abia în noaptea aia a înțeles ce înseamnă să vrei să omori. Îi știa pe băieți din vedere, îi recunoscuse. I-a găsit, i-a urmărit, a aflat unde stăteau. Era obsedat. A început să facă planuri, să alerge în parc zilnic, a luat și lecții de box, în caz că lucrurile ieșeau prost. A așteptat luni de zile momentul – o seară ploioasă de noiembrie, într-o joi, când știa că unul dintre băieți se întoarce târziu de la liceu. A stat în întuneric, înarmat cu un ciocan. Băiatul a trecut la câțiva metri, fără să-l vadă. Augustin s-a luat după el, aproape l-a ajuns. Și asta a fost tot. N-a putut s-o facă.
Aici, moșul s-a oprit să-și recapete suflul. Aveam impresia că așteaptă să zic ceva.
— E normal, am spus, toți avem gânduri de-astea câteodată. Dar când e să treci la fapte, îți dai seama că nu-i așa ușor să omori.
Augustin a zâmbit.
— Nu cred că m-ai înțeles, Petre. Nu m-a oprit mila, nici vorbă, ci o frică inexplicabilă c-o să fiu prins. Îmi luasem toate precauțiile, m-am uitat peste tot în jur, n-avea cum să mă recunoască nimeni în întuneric, pe ploaie. N-avea cum să mă suspecteze nimeni. Cu toate astea, aveam senzația acută că sunt văzut.
— Lasă, te-ai gândit bine, poate privea cineva de după vreo perdea, cine știe? am spus. Încercam să-l împac în minte pe Augustin ăla bun și tolerant cu gagiul ăsta pregătit să omoare cu sânge rece. Nu prea-mi ieșea.
— Eu am altă părere. Cred că supraveghetorul era chiar în capul meu. Ni se spune de mici că e cineva cu ochii pe noi. Moș Crăciun, părinții, Dumnezeu sau, când nici asta nu mai merge, poliția. Nu-i caraghios? Descoperi că poliția e incompetentă de fiecare dată când ai nevoie de ea, dar tot ești sigur că pe tine te-ar prinde. Niciodată nu te simți destul de puternic sau de deștept.
— Ce zici tu aicea, Augustin? Că doar frica te-a oprit să omori oameni?
— Nu, nu asta spun. E mai subtil de-atât.
A luat o gură din ceaiul care se răcise de tot și mi-a dat cana s-o pun pe masă.
Mi-a spus că aia a fost prima și ultima încercare. Că nu putea să scape de frica paralizantă c-o să fie prins. Dar că fanteziile violente i-au rămas. Îi era rușine, se simțea slab. Când se întâlnea cu băieții ăia pe stradă, i se tăiau genunchii. Nu suporta gândul că i-a lăsat în viață, că habar n-aveau ce aproape fusese să-i omoare. Mai rău, peste niște ani, l-a văzut pe unul din ei împingând un cărucior și primul gând a fost că ia copilul de picioare, îl smulge din culcușul lui și-l izbește cu capul de bordură.
— Ce să fac cu spovedania asta, Augustin. Ce-aștepți de la mine?
— Nimic. Ține-o pentru tine. Sau dă-o la ziar, nu mă interesează. Am vrut doar ca cineva să vadă dincolo de smerenia mea. Și pentru asta-ți mulțumesc și-ți cer iertare.
— Nu înțeleg. Te-ai prefăcut toată viața? Bunătatea a fost doar de fațadă?
Mi-am dat seama, înainte să-mi răspundă, că întrebarea era tâmpită. Augustin chiar era un om bun.
— Aș fi vrut eu să fie doar de fațadă. M-am transformat pe nesimțite. Parcă mintea mi-ar fi spus: dacă tot nu ești în stare să omori, de ce să te mai revolți? Poate a fost și vârsta, vreun proces chimic. M-am simțit deodată împăcat, anesteziat. Nedreptățile lumii nu mă mai afectau la fel de tare. Cu timpul, straturi peste straturi de argumente mi-au îngroșat carapacea. Viața e prea scurtă ca s-o petreci furios. Acțiunile fiecărui individ, dacă-l privești atent, cu empatie, sunt justificabile etc., etc. Chiar și așa, cu viziunea asta atât de … nobilă (nu?), de detașată asupra vieții, unele lucruri rămân de neiertat. Și aici, șmecheria a fost să le ignor. Pentru mine chestia care risca mereu să spargă carapacea era cruzimea față de animale (probabil că pentru fiecare e altceva). Cum auzeam de hingheri, de vânători care colecționează trofee, de abatoare, cum îmi venea să sparg capete cu ciocanul. Așa c-am învățat să mă țin departe de poveștile astea. Poftim, Petre, secretul bunătății. E mai mult o acceptare a înfrângerii decât o virtute.
A făcut o pauză. Se uita pe fereastră la cerul roșu și mângâia motanul care dormea pe scaunul de lângă el.
— O să ai grijă de Mango, nu-i așa, Petre? E bătrân și el, nu mai are mult.
Am dat din cap că da.
— Dacă ziceam nu, îmi luam un ciocan în cap? am râs.
— Hai că te-am șocat. Ce-are moșu’ cu mine de tot bate câmpii? Moșu’ își făcea un bilanț, ca toți moșii. Mi-am dat seama că încă mă roade. Mai precis, marele meu regret, la final, e că nu i-am omorât pe băieții ăia. Cine știe cum ar fi fost viața mea? Poate n-aș fi simțit golul ăsta.
— Haide, Augustin, acum chiar mă iei la mișto.
— Crede-mă, nu glumesc, așa e. Și știu și de ce. M-am gândit mult. Ce-au în comun cele mai iubite povești, cele mai populare filme? Alea arhetipale, nu chestii intelectuale complicate.
— Nu știu. Câștigă binele?
— Câștigă binele, dar cum? Eroul îl omoară pe antierou. Îl omoară. Nu cheamă poliția, nu lansează o petiție, nu-i ține morală. Cum se numesc filmele alea care-ți plac ție?
— Care? John Wick și Equalizer?
— Alea, da. Știi de ce-ți plac? Pentru că răul e pedepsit violent. Avem nevoie să credem în felul ăsta de dreptate. În sinea noastră simțim că există o excepție de la reguli: eroii sunt mai presus de lege când îi omoară pe ăia răi. Doar să ai curaj să fii erou.
Augustin a tăcut. Efortul îl sleise. L-am ajutat să se bage-n pat, l-am învelit, am aprins veioza. Arăta deja ca un mort.
— Iartă-mă, Petre, te-am supărat, a spus cu ochii închiși.
Groparii au terminat treaba, ne îndreptăm spre ieșirea cimitirului. Bătrânul avea dreptate, prietenilor lui nu le place de mine. Nici măcar gestul că le-am dat tuturor câte-o poză cu Augustin la munte n-a ajutat. Le-a plăcut poza, dar eu nu-s de nasul lor. Mă opresc la un răzuitor de pantofi și curăț pe îndelete noroiul de pe tălpi. Se desprinde în bucăți mari. Grupul se îndepărtează. Probabil se duc la o masă de pomenire la care nu m-au chemat. Mă întreb ce secrete are fiecare? Cine sunt oamenii ăștia cu adevărat, în mintea lor? Aș fi putut să zic ceva, totuși, fără să intru în detalii. Ceva de genul: Augustin a visat să fie erou și n-a reușit să fie decât sfânt.
