Povestire scrisă de Narcis Amariei, aleasă de George Cornilă la Creative Writing Sundays, pe 2 octombrie 2022, la tema „o povestire pe tema dedublării ”.
„Turritopsis dohrnii sau meduza Benjamin Button este o specie care se poate regenera și trăi pentru totdeauna. Oamenii de știință spanioli au reușit să deblocheze codul genetic al acestei creaturi capabile să revină în mod repetat la stadiul de larvă. Cercetătorii speră că, în acest fel, pot descoperi secretul longevității unice a acestei meduze și pot găsi noi indicii privind îmbătrânirea umană.”
Steriade închise telefonul și căzu pe gânduri. Știrea pe care o citise îi răscolise o dorință mai veche. Poate că, dacă ar mânca o meduză din asta, s-ar opri din îmbătrânit și ar putea trăi veșnic. Se gândi totuși că, la cei cincizeci de ani pe care îi împlinise, ar fi fost un pic cam târziu. Era mai bine dacă o descopereau acum vreo zece ani. Dar și așa, se considera un bărbat încă în putere, nu suferise de boli, astfel că dacă ar fi dat peste una nu s-ar fi sfiit să o înfulece. Oare se găseau și în Marea Neagră?
Se gândi la primul lucru pe care l-ar fi făcut din clipa în care ar fi știut că e nemuritor, dar oricât se strădui, nu fu în stare să se hotărască. O idee ar fi fost să vândă magazinul și să se întoarcă acasă. Trăise singur printre cruci și coșciuge mai bine de treizeci de ani, de când își deschisese coșmelia de pompe funebre, imediat după Revoluție, iar cum moartea nu se demoda niciodată, afacerea îi mersese binișor. Dar de ce să vândă? Că doar nemurirea nu i-ar băga și bani în buzunar. Unde mai pui că se obișnuise cu singurătatea, cu mirosul de lumânări și tămâie și cu suspinele oamenilor care îi călcau zi de zi pragul. Își ridicase șandramaua pe un povârniș ce cobora abrupt spre plajă. De acolo, de sus, putea auzi marea și asta îi umplea inima de fericire.
Dormea la etaj, dar uneori vara, când afară căldura era înăbușitoare, cobora la parter. Jos era răcoare. Așeza un coșciug pe dușumea și se urca în el. Își împreuna mâinile pe piept, închidea ochii și spunea Tatăl Nostru. De trei ori. Asta îl adormea. Dintre toate visele pe care le avea, unul singur îl trezea în miez de noapte și îi făcea inima să-i sară din piept. Se făcea că era pe un câmp, iar în jurul lui zăceau înșirate cadavrele unor soldați ce purtau un fel de coifuri aurii cu o pană albă, mare, în partea din față, tunici albastre și săbii încovoiate. El începea să alerge, dar își simțea picioarele ca de plumb. Era ajuns din urmă, prins de brațe și pus la pământ. Doi zdrahoni îi înfigeau în dos un țăruș lung și ascuțit, uns cu seu. Deși nu părea să îl doară ceva, urla simțind cum parul urca prin măruntaie, în vreme ce unul dintre bărbații aceia fioroși lovea cu un ciocan de lemn în celălalt capăt al țepii. Se trezea leoarcă, cu inima bătându-i cu putere.
Și ce va câștiga dacă va deveni nemuritor? Timp, cu siguranță. Doar că lumea nu se va schimba. Va continua să curgă la fel, cu bune și rele, fără să țină cont de nemurirea lui. Și totuși acea dorință părea să ignore orice explicație logică, cuibărindu-se în sufletul lui ca un șarpe. Deschise ușa magazinului și ieși în curtea pietruită. Trase aer în piept și ascultă cu atenție zgomotele din jur. Seara aceea nu părea să se deosebească de celelalte, cu toate că în aer plutea ceva nedefinit, iar un vânticel stârnit de nicăieri începuse să învârtă grămăjoara de frunze uscate pe care uitase să o ardă după ce o adunase cu grebla în după-amiaza acelei zile călduțe de septembrie.
— Ei, drăcie! Tocmai ce le-am strâns, zise Steriade. Asta ce-o mai fi?
Mica tornadă se ridică în văzduh ca un dans al unui derviș rotitor, dar nu dură mult și frunzele se împrăștiară care încotro pe caldarâm.
— Bună seara, mai aveți deschis?
Vocea îl luă prin surprindere, iar când se întoarse zări în lumina roșiatică a apusului un bărbat cu o înfățișare bizară. Purta niște haine largi, ceea ce îl făcu pe Steriade să creadă la început că e un cerșetor. Apoi, uitându-se mai atent, văzu că bărbatul era îngrijit, mirosea a parfum scump, arăbesc. Smead, purta o mustață în formă de coadă de rândunică și avea ochi migdalați.
— Îmi pare rău, dar am închis. Veniți mâine de dimineață, pe la nouă, zise Steriade privindu-l bănuitor pe străin.
— Dar bine, Iusuf, știi doar că nu se cade să alungi un prieten venit de departe.
— Cine ești și de ce îmi zici așa? întrebă Steriade, pălind.
— Hai mai bine să vorbim înăuntru, la un ceai, nu vrei? insistă străinul.
— Nu beau ceai.
— Ți-ai schimbat, așadar, obiceiurile. Văd că și religia. Te mai bântuie ghiaurul de Vlad?
— De, de… unde știi? bâigui Steriade.
— Ei, lasă, hai că nu am venit să te dojenesc. Uite, dacă mă inviți înăuntru, am să-ți fac o ofertă. Sunt sigur că nu mă vei refuza.
Steriade se întoarse cu spatele și îi făcu semn străinului să-l urmeze. Deschise ușa magazinului și îl invită înăuntru.
— Ia uite, deja s-a întunecat, zise Steriade și răsuci întrerupătorul vechi, de ebonită. Neonul pâlpâi de câteva ori, dar rămase aprins doar pe jumătate, răspândind în încăpere o lumină slabă, violacee.
— Trebuie să-l schimb, e pe ducă, spuse și trase un scaun mai aproape de birou. De abia atunci observă că neașteptatul său vizitator era îmbrăcat în șalvari. În partea de sus purta o cămașă albă, cu mâneci largi, peste care trăsese un ilic verde praz, brodat cu fir auriu și bumbi îmbrăcați în stofă.
— Ia loc, te rog. Și spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu, cine ești și ce vrei de la mine?
— Răbdare și tutun, ienicer Iusuf, zise străinul cu ochi migdalați, răsucind între degete o țigară.
— Încetează să-mi mai spui așa. Ești de la poliție?
— Nu. Cum să fiu polițist? Nu te uiți un pic la mine? zâmbi străinul, arătând spre veșminte.
— Ești din banda lui Hassan? Ăla din Mangalia? Eu să știi că îmi plătesc toate datoriile. Am totul trecut pe caiet.
— Ce Hassan, ce datorii? Nu, omule, liniștește-te! Eu am venit pentru altceva. Ai un foc?
Steriade căută într-un sertar al biroului și găsi o brichetă. I-o întinse străinului dar acesta zise:
— Aș prefera să mi-o aprinzi tu. Sincer, eu nu cred că aș reuși. Vin de departe. Îmi tremură mâinile.
Steriade încercă să aprindă bricheta, dar cum avea mâinile transpirate, degetul mare îi alunecă pe rotița zimțată. Se șterse de pantalon și mai încercă o dată. De abia la a treia încercare apăru o flăcăruie mică, ce risca să se stingă.
— Hai, repede, apleacă-te, că nu mai are gaz!
Chiar atunci, flacăra se lungi și urcă amenințător pe un cârlionț din părul străinului.
— Iartă-mă, te rog! Te-ai aprins? Așa fac astea, o iau așa, pe neașteptate. Porcării chinezești, zise Steriade și zvârli nervos bricheta pe jos.
— N-am nimic, stai liniștit.
În mod ciudat, în încăpere nu mirosea a pârlit. Dar ce era cu adevărat straniu, nici fumul nu părea să se ridice în aer, deși străinul trăsese de vreo două ori din țigară. După câteva clipe de liniște, bărbatul în șalvari începu să vorbească într-o limbă străină, melodioasă, pe care Steriade o înțelegea.
— Dragul meu Iusuf, uite de ce am venit. Știu foarte bine ce îți dorești, iar eu cred că te pot ajuta. Nu înainte însă de a mă asigura că dorința ta este foarte puternică, pentru că odată ce te-ai hotărât, nu mai e cale de întoarcere. Știu că ai multe întrebări, ești speriat și te surprinde că înțelegi graiul meu. Ei bine, răbdare și tutun, îți promit că la capătul acestei zile dorința îți va fi îndeplinită.
Steriade privea stupefiat la omul din fața lui, îmbrăcat caraghios, cu mustața aceea ridicolă, din a cărui gură ieșeau toate acele grozăvii și nu știa ce să creadă. Tot ce îi spusese părea să îi trezească amintirea unor fapte cumplite, pe care, deși nu le trăise, le simțea ca fiind ale lui.
Ajunseseră la a patra ceașcă de ceai, când Steriade îi zări prin fereastra ce dădea la stradă. În lumina lunii, opt umbre înfășurate în pelerine largi și purtând pe cap niște pălării conice așteptau în tăcere. Străinul se ridică de la masă și spuse:
— Să mergem.
Steriade ieși fără să crâcnească, urmat de bărbatul în șalvari. Se alăturară celor opt și începură să coboare povârnișul pietruit, îndreptându-se spre plajă.
Luna plină scălda acum într-o lumină argintie nisipul ud și rece al plajei pustii. Cei opt se opriră și formară un cerc. Unul dintre bărbați ridică mâinile spre cer și rosti o rugăciune, apoi un bubuit de tobe sparse liniștea nopții. Un sunet de fluier, ca o respirație a universului, vesel și trist în același timp, se risipi în aerul sărat. Își lepădară mantiile negre, încrucișându-și brațele pe umeri.
Începură să se rotească. La început ușor, ca o adiere de vânt. Primul salut, nașterea omului și recunoașterea puterii divine. Apoi mai repede, în timp ce fustele lor albe se înfoiau ca niște meduze uriașe. Al doilea salut, omul recunoaște creația în toată măreția ei și pe Dumnezeu cel atotputernic. Și mai repede. Al treilea salut, extazul, transformarea spiritului uman în iubire și recunoașterea dumnezeirii prin salutul cu brațe încrucișate. Și mai repede. Și mai repede. Dervișii se învârteau cu o viteză amețitoare în cercul desenat pe nisip, când străinul îl împinse pe Steriade în mijlocul lor.
— Hai, Iusuf, învârtește-te! Spală-ți păcatele!
Steriade începu să se rotească cu mâna dreaptă ridicată spre Cer și cu cea stângă spre Pământ. Viteza creștea și creștea, iar cei opt bărbați continuau să se învârtă amețitor, ca o spirală albă, ca un vârtej tainic de lumină. Steriade se învârtea odată cu ei, dar în sens invers, tot mai repede și mai repede, micșorându-se tot mai mult, până ce bărbatul în șalvari dădu semnalul de încheiere a călătoriei spirituale și revenire în lumea pământeană.
În mijlocul celor opt bărbați, pe nisip, o meduză translucidă cu reflexe azurii își căuta drumul spre mare.
