Povestire de Tudor Antemir, aleasă de T. O. Bobe la Creative Writing Sundays pe 17 ianuarie 2016, la tema: „o povestire pornind de la tabloul lui Grant Wood, American Gothic”.
Am citit în ochii lui morți, opaci, că nu voi afla nimic de la el, așa că m-am concentrat asupra doamnei Gustavson. Margaret. „Marge”, îl auzeam pe el strigând-o de undeva din fundul gospodăriei, imediat ce zgomotul fierăstrăului, al ciocanului sau al securii de spart lemne înceta. O urmăream cu privirea de la fereastră, din podul casei în care mă mutasem la doi ani de la primirea veștii îngrozitoare. Ieșea grăbită și, cu pași mici și repezi – Doamne ferește să verse apa din carafa aburită – dădea ocol prispei, apoi dispărea după colț.
Domnul Gustavson însuși îmi făcuse cele două ferestre mari de mansardă. Am cumpărat casa conștient că podul era prea întunecos pentru a-mi servi drept atelier – un bun pretext pentru a face cunoștință cu noul meu vecin. Ajunsesem să visez noaptea ochii lui reci. A venit cu o ladă de scule și s-a apucat să decupeze acoperișul. Marge a venit la douăsprezece fix să îi aducă mâncare și m-a marcat că, oricât m-am străduit, nu am reușit să o fac să mă privească în ochi. A stat și s-a uitat în gol cât timp el a mâncat într-o tăcere solemnă (ridicolă, să ne înțelegem). După ce a plecat, m-am apucat să-mi despachetez tablourile. Așteptasem special până atunci ca să-i ofer lui Gustavson ocazia să le vadă ca din întâmplare.
— Pictați, deci. Și altfel, cu ce vă ocupați?
— Cu nimic. Pictez și atât.
S-a întors și m-a privit pe sub sprâncene. Se ținea de un căprior și silueta i se decupa prin golul acoperișului, pe cerul de un albastru obositor, așa că măcar nu-i vedeam ochii. L-am transformat în gând într-o maimuță, numai de al naibii. A clătinat din cap și s-a întors la treabă. Nu știu de ce am simțit nevoia să mă justific, poate că făcea și asta parte din joc.
— Cu banii din vânzarea apartamentului de la oraș și cu economiile pe care le mai aveam, minus prețul casei ăsteia – o nimica toată – aș putea trăi aici câțiva ani în care să mă concentrez pe pictură. Dar dacă până atunci nu reușesc să vând niște tablouri, am cam încurcat-o, am adăugat și am râs singur, ca prostul.
La despărțire l-am întrebat într-o doară ce crede despre picturile mele (pe una o lăsasem ascunsă). A ridicat din umeri.
— Nu mă pricep. Da’ nu-s cam roșii, toate? Nu vă place și cu alte culori?
— Roșu e violență, e sânge și suferință. Poate și crimă, am spus ca pentru mine și l-am privit întrebător în ochi. Degeaba, era ca și cum ai încerca să te uiți înăuntru printr-un geam fumuriu.
A mai ridicat o dată din umeri. I-am plătit și l-am condus până la poartă.
Cu toate că dădeam târcoale mereu, a trecut o lună până când am găsit un pretext să intru în vorbă cu doamna Gustavson. Îmi făcusem un program ordonat și pictam cam șase ore pe zi – aceleași imagini obsesive, pete roșii pe care se conturau diferite simboluri ale chinurilor mele sufletești. Chestii destul de abstracte în general, dar din fericire suferința nu mă făcuse să pierd simțul compoziției, nici tușele puternice și rafinamentul nuanțelor cu care îmi făcusem cât de cât un nume în breaslă de-a lungul anilor. În fine, în afara orelor de lucru, în care aruncam periodic câte o privire spre casa familiei Gustavson, făceam plimbări lungi pentru condiția fizică și ca să îmi pun gândurile în ordine, întotdeauna orbitând, pe diferite traiectorii, în jurul proprietății vecinilor mei, pe care încercam să nu o scap din ochi.
— Bună ziua, Marge. Îl căutam pe soțul dumitale, nu e acasă? mințeam, știam că nu e.
— E plecat la câmp. Nu știți că e culesul porumbului?
— Iartă-mă, habar nu aveam, i-am spus și i-am zâmbit (fără rost, pentru că oricum nu mă privea). În fine, o să-l mai caut. Se întoarce târziu?
— La cină. Mai aveați ceva de lucru pentru el?
Își fixase privirea pe o mică pată de pe tocul ușii pe care, chipurile, o vedea prima dată. Dacă ar fi trebuit să recunoști pe cineva cu conștiința încărcată, cred că ai fi ales-o dintr-o sută.
— Aș fi avut, dar nu e mare lucru. Treaba e așa: nu știu dacă ți-a spus, eu pictez – sunt unul din trântorii ăia de la oraș, am adăugat fără niciun efect.
— Ei, fiecare cu treaba lui, a zis ea studiindu-și manșeta.
— Am rămas fără pânze. Adică pânză am, dar nu mai am rame pe care să o întind. Mă gândeam că pentru soțul dumitale e un fleac să îmi facă vreo zece bucăți.
— O să-i spun să vă caute, spuse Marge, aranjându-și atent nasturii. Ce ciudat.
— Ce e ciudat?
— Nu v-am văzut niciodată pe afară, pictând. Cum puteți să pictați așa, fără să vedeți lucrurile?
Am râs, ceea ce a făcut-o să roșească și să se încrunte.
— Nu o să îți vină să crezi, Marge, dar nu sunt unul din troglodiții ăia care pictează peisaje. Știi ce pictez, Marge? am întrebat-o în șoaptă și am apucat-o de mână – a încercat îngrozită să se elibereze, dar nu am lăsat-o. Pictez chestii abstracte, sentimente, cum ar fi vina, remușcările, frica. Ai văzut vreodată cum arată sentimentele astea, Marge?
I-am dat drumul și s-a retras imediat în casă. În timp ce închidea ușa tremurând, mi-a urat o zi bună și m-a asigurat că o să-l trimită pe Gustavson la mine.
Ajuns acasă, m-am dus glonț la birou, am scos bocceluța de sub fundul fals al sertarului încuiat și am despachetat-o. Am dezmembrat revolverul și am curățat fiecare piesă cu mare grijă, apoi l-am asamblat la loc și l-am încărcat. L-am purtat în buzunar câteva zile, așteptând ca Gustavson să mă provoace cumva sau măcar să mă confrunte. Dar el a apărut la ușă cu aceeași expresie fără emoții, cu vocea care părea mereu ușor scârbită, cu aceeași salopetă tocită care avea parcă o cusătură în formă de furcă pe piept – sau poate vedeam eu furci peste tot, nu știu – ne-am înțeles la un preț și mi-a făcut ramele. Poate că nevastă-sa nu-i spusese nimic.
Când mi le-a adus începusem deja să mă simt frustrat de indiferența cu care mă trata. Mi-am spus că trebuie să îl forțez cumva să reacționeze și l-am întrebat, chiar când ieșea pe ușă, dacă e adevărat ce spune lumea, că ar avea o fată. S-a oprit cu spatele la mine și a rămas un timp așa, fără să spună nimic. Îmi imaginam pe chipul lui adevărate furtuni pe care nu aveam cum să le văd, dar când s-a întors nu mi-a arătat decât o ușoară stânjeneală.
— Oamenilor le place să arunce cu noroi în cei cumsecade.
— Deci nu e adevărat?
— Ba e. Și ce-i cu asta? Copilul e bolnav.
— Deci e adevărat și că e aici, în casă, am spus cu un aer absent.
— Nu-i face bine să iasă. Și nici nu vreau să o vadă oamenii așa. N-ar fi corect față de ce-a fost ea înainte. Să mă ierte Dumnezeu, dar cred că sunt unii care chiar s-ar bucura.
— Dar ce-a pățit, domnule Gustavson? am spus eu, mimând compătimirea.
Și-a scos ochelarii și i-a șters tacticos, apoi i-a pus la loc și m-a privit în ochi.
— Nu e frumos să vă băgați așa în viața oamenilor. Asta e povara mea și a familiei mele. Nu știu cum e la oraș, dar pe aici nu se face.
— Vă rog să mă iertați, n-am vrut să… încercam doar să fiu de ajutor.
— O zi bună, domnule Pine.
L-am urmărit cu privirea prin ușa deschisă până când a ieșit din curte. Mângâiam metalul călduț al pistolului din buzunar.
Despre Molly aflasem în cele din urmă în cârciuma satului. Un secret care mă costase multe rânduri de poșircă din aia cu care se otrăvea forța de muncă în timpul liber. Oricâtă plăcere le face oamenilor ăstora să se bălăcărească unii pe alții pe la spate, e o corvoadă pentru cineva din afară, ca mine, să afle ceva de la ei. Pe vremea aia încă nu mă stabilisem aici. Locuiam la un motel pe autostradă, conduceam zilnic până în sat, la cârciumă și spuneam povestea pe care le-o spuneam tuturor – că vreau să mă retrag la țară ca să pictez și caut o casă de cumpărat. Cu timpul (și cu cheltuieli considerabile), oamenii au început să mă accepte ca pe unul de-al lor și, printre sute de bârfe imbecile și inutile, am aflat și de fata lui Gustavson, care fusese una din frumusețile satului – o apreciere estetică formulată într-un mod pe care prefer să nu îl reproduc aici – până când o lovise damblaua. După estimările mele, asta se întâmplase în preajma zilei când mă vizitase detectivul Clark ca să-mi aducă știrea îngrozitoare. Umblau mai multe zvonuri despre cum s-ar fi întâmplat nenorocirea, dar mi-era clar că oamenii vorbeau doar ca să se afle în treabă. Totuși, mi-a atras atenția o poveste conform căreia Molly Gustavson își pierduse mințile când o părăsise iubitul ei, pe care nimeni nu părea să-l fi cunoscut.
— Prostii, am spus, cine a mai auzit să ți se prăjească creierul pentru că te-a părăsit iubitul.
Restul – versiunea mea îmbunătățită a teoriei – l-am ținut pentru mine. De atunci mi-a mai luat aproape un an până am reușit să cumpăr casa de peste drum de Gustavsoni. Pe Molly nu am văzut-o niciodată, dar toți bețivii spuneau că trăiește în podul casei – la aceeași altitudine cu mine, deci – în cămăruța a cărei fereastră bizară (un arc frânt în stil gotic – gotic aici, Dumnezeule Mare! – fără îndoială opera habotnicului de Gustavson) era mereu acoperită de o draperie.
Așa cum mă așteptam, doamna Gustavson m-a vizitat la mai puțin de două săptămâni de când îi vorbisem. A sunat timid la sonerie și am găsit-o privind pragul ușii.
— Ce surpriză! am spus, radiind jovialitate. Intră, Marge, te rog.
Voia să vadă tablourile, desigur. Poate credea că ele îi pot ușura povara, așa cum crezusem și eu la început.
— Știți, noi aici, la țară, nu prea avem ocazia să vedem lucruri din astea. M-am tot frământat de atunci – chiar se pot picta sentimentele?
— Păi cel mai bine e să vezi cu ochii tăi.
— V-aș ruga doar să nu-i spuneți soțului meu că am fost aici. Lui nu-i place trândăveala. Adică… e vorba de mine, că îmi pierd timpul cu… iertați-mă, spun numai prostii.
— Înțeleg, Marge. Mă lovesc mereu de ideile astea, aici. În plus, ți-am spus chiar eu că sunt un trântor de la oraș. Vizita asta rămâne între noi.
I-am arătat Seria Roșie. N-a înțeles nimic, dar totuși picturile păreau să o tulbure mai mult decât pe bărbatu-său. Poate că undeva, la marginea conștiinței, chiar îi transmiteau ceva. Mi-am luat inima în dinți și i-am arătat și tabloul pe care îl ascunsesem de Gustavson. A fost singura oară când m-a privit în ochi – destul cât să-mi arate toate secretele ei.
— Doamne-Dumnezeule, ce e asta?
— Ce să fie? Ce vezi. Un bărbat mort într-o baltă de sânge, pe zăpadă. Îți amintește de ceva? E primul tablou din serie și nu aveam de gând să-l arăt nimănui.
— Dar de ce să pictați așa ceva? De ce să nu pictați lucruri frumoase, m-a întrebat în timp ce încerca să-și ascundă tremuratul.
— De vreo doi ani nu mă mai interesează lucrurile frumoase, Marge.
S-a ridicat să plece și nu am condus-o. I-am strigat doar, în timp ce cobora scara, iar eu înveleam la loc tabloul, să nu uite de pactul nostru.
În dimineața ultimului Crăciun pe care l-am sărbătorit, soneria telefonului m-a speriat, pentru că ațipisem cu ziarul în poală. Am răspuns răstit și am regretat asta imediat ce am auzit vocea de la celălalt capăt.
— Joe, ce faci bătrâne? Tot închis în casă cu tablourile tale?
— Charlie! Ce mă bucur să te aud. Noroc cu sărbătorile, că mai dai și tu un semn. Pe unde umbli?
Charlie era fratele meu mai tânăr cu paisprezece ani. La un moment dat hotărâse că e beatnic și de atunci colinda continentul în mașină fără să-i pese de nimic. Era un tip spectaculos, pe care era greu să nu-l iubești. Un amestec dezarmant de cultură, nebunie și trăsături de statuie romană care seducea femeile și bărbații deopotrivă.
— Fii atent, n-am multe fise, așa că îți spun repede. Sunt într-un cătun uitat de lume. Wheatfield, unde se cultivă mai mult porumb – râse. Am cunoscut aici o tipă, m-a dat peste cap complet, Joe. Cine s-ar fi gândit că o țărăncuță o să mă facă pe mine să-mi pierd capul.
— Ți-ai pierdut capul de mult Charlie, nu-ți face iluzii.
— Lasă asta, nu avem timp. Vin acasă cu ea, am aranjat deja să fugim împreună.
— Cum adică să fugiți, Charlie? Ce tâmpenie vrei să faci iar?
— Mi se termină fisele. Păstrează ceva din masa de Crăciun și pentru noi – râse iar.
— Stai Charlie, măcar zi-mi cum o cheamă pe fată.
— Molly. Molly Gu…
Întreruperea bruscă a făcut G-ul să sune ca zgomotul unui om care se îneacă.
O săptămână mai târziu m-am pomenit la ușă cu detectivul Clark, care s-a prezentat, m-a rugat să îl primesc înăuntru și mi-a cerut să mă așez. Mi-a spus că fratele meu fusese omorât. Îl găsiseră în spatele motelului unde se cazase împreună cu o femeie necunoscută, care dispăruse. Dacă e suspectă? Puțin probabil – arma crimei era o furcă, îi părea rău, știa că e groaznic. Nu, nu puteam vedea locul, fusese curățat. Poze, sigur că existau, dar nu mă sfătuia. În regulă, dacă insistam, dar era o idee proastă. A scos un plic maro și mi l-a dat.
— Nu înțeleg, ce e toată chestia asta neagră din jurul lui?
— Neagră, cum neagră? Credeam că ați înțeles, a spus Clark oarecum jenat, pata e roșie, doar în poză e neagră.
Transformarea s-a produs atât de violent în mintea mea, încât detectivul a trebuit să plece, până la urmă, pentru că nu mai puteam vorbi. Săracul se purta de parcă ar fi fost vina lui. Poate că ăsta a fost norocul meu. Dacă nu mi-ar fi dat răgazul ăsta de gândire i-aș fi spus despre convorbirea telefonică și lucrurile ar fi stat altfel. Așa, am ales să țin totul pentru mine și iată-mă, doi ani și ceva mai târziu, ajuns în punctul în care el ar fi ajuns probabil în câteva zile.
Pornisem cu ideea că voi face ceva spontan, impulsiv – jur că ideea ultimului tablou din Seria Roșie, singurul care îmi poate da satisfacție, mi-a venit de curând. Orice serie bună e un cerc închis. Trebuie să mă întorc la primul tablou, care nu-mi aparține. Același tablou, cu alt personaj, pictat de mine. Am auzit că iernile sunt mai mult uscate aici, dar am timp. Nu-mi rămâne decât să aștept prima zăpadă ca să-l pot picta.
