Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 22 noiembrie 2020, la tema „un vis”.
Credeam că nu o să o pot ierta niciodată pe sora mea. Nici dacă ar fi venit la ușa mea să-și ceară iertare, în dimineața asta de toamnă, când îmi beam cafeaua pe balcon, privind oamenii care veneau de la cumpărături. Au trecut mai bine de zece ani de când ne-am vorbit ultima dată. Nu mai știu mare lucru despre ea și nici despre copiii ei. Nepoții mei. Timpul, cumva, a cicatrizat rănile pe care ea mi le-a creat, însă cred că anii care s-au scurs m-au făcut mai mândră. Nu am putut să pun mâna pe telefon și să caut numele ei în agendă în cele peste 120 de luni care s-au scurs.
Mă aflam în casa părintească, la câteva săptămâni după ziua mea de naștere. Nu mai călcasem pe aici de cel puțin cinci ani, iar o vecină mă sunase să mă informeze că gardul dintre proprietățile noastre fusese distrus în timpul unei vijelii. Frasinul care ne oferea cu generozitate umbră, în copilărie, se uscase, iar ciotul lui lipsit de viață cedase sub forța vântului de toamnă. Plătisem un om din sat să repare gardul, iar după ce scăpasem de ciotul inestetic, mi-am propus să trag un pui de somn în fosta mea cameră. Lucrurile se schimbaseră mult în încăpere, nu mă mai surprindea că își pierduse din personalitate. Televizorul cu tub adunase un strat gros de praf, tabloul meu preferat, pe care tata îl agățase de o țeavă, cu profilul lui Edward Scissorhands, își pierduse din intensitatea culorilor de altădată, iar ușa scârțâia chiar cu un glas mai puternic și mai răgușit decât îmi aminteam. M-am trezit dimineață, fără să îmi pară rău că dormisem prea mult, cu gândul de a căuta prin vechea bibliotecă a părinților mei, care acoperea un întreg perete al sufrageriei. Mă simțeam vinovată, de parcă aveam de gând să cotrobăi printre lucrurile unor străini care au locuit cândva în casa asta. Nu conștientizam că era dreptul meu să caut. Și, în definitiv, nu căutam obiecte de valoare, ci niște fotografii cu ai mei.
Am tras sertarul de pe mijlocul bibliotecii, de sub televizorul cu ecran plat la care tata nu a privit niciodată. Sertarul era plin cu caiete vechi, de pe vremea când eram studentă, cursuri, foi xeroxate, notițe, post-it-uri și mape de presă. Printre toate astea se aflau și unele agende și blocnotesuri care i-au aparținut surorii mele. Nu îmi aduceam aminte când le-a adus aici. Poate le-a mutat după ce ne-am certat. De fapt, așa procedam amândouă după ce făceam curățenie prin birourile și prin dulapurile noastre de la oraș: obiectele care nu ne mai trebuiau erau transportate în casa de la țară, acum nelocuită. N-aveam cum să mă supăr pe ea din motivul ăsta, pentru că și eu făcusem la fel. Însă mă deranja ideea că intrase în casă în lipsa mea. Ce pot să zic? Chiar eu îi dădusem o pereche de chei cu puțin timp înainte să ne aruncăm cuvinte dure în față. Și-atunci de ce naiba mă deranja că ea îndrăznise să calce pe la Vișinești?
Tocmai când dădeam la o parte un caiet studențesc din același sertar, am observat coperta galbenă a unei agende groase. Nu știu de ce anume m-a atras. Să fi fost faptul că era branduită cu numele fostei companii, scris cu litere roșii, pe care o deținuse sora mea până în anul în care am început să aruncăm una într-alta cu farfurii și pahare? Să fi fost semnul de carte ascuns între paginile agendei, pe care eu i-l dăruisem? Era doar un mic memento, o bucată groasă de carton care îi amintea de prima carte pe care am publicat-o. Să înțeleg din asta că avea suflet pe atunci. M-am bucurat că îl păstrase. Cine știe, poate chiar ținea la mine? Dar în secunda următoare am gândit că semnul de carte n-a împiedicat-o să îmi spună acele cuvinte cu care m-a înfierat în mai puțin de 30 de secunde, în timp ce eu eram preocupată să-mi stăpânesc lacrimile și nodul care mi se pusese în gât. Ce tânără și proastă eram! Agenda cu magnet a soră-mii. În mâinile mele. O forță nevăzută mă îndeamnă să dau pagină după pagină, în timp ce mă așez pe jos. Nume de clienți. Scheme de mobilă. Liste de prețuri. Culori. Wenge. PAL. Modele. Fronturi MDF. Numere de telefon. Ici-colo, sume primite ca avans. Am întors pagina. Am găsit și data: 11 iulie 2020. O mărturisire. Ce caută în agenda ei de serviciu? Am socotit repede. Au trecut 12 ani de când a scris-o.
Mi-e dor de tine, tată. Te-am visat azi-noapte. Sau era oare dimineață? Se făcea că aveam un telefon mobil mai vechi, care fusese de fapt al mamei. Și nu știu din ce motive începusem să butonez telefonul ăsta mobil și minuscul, cu un ecran foarte mic și cu taste șterse. Nu semăna deloc cu smartphone-urile din zilele noastre. Ba chiar îmi amintesc clar că semăna foarte mult cu telefonul mobil Eriksson, cu cameră, pe care mi l-ați dăruit tu și mama la finalul clasei a douăsprezecea, după ce am luat examenul de bacalaureat. Și tot butonând telefonul ăsta mobil – aparent fără nicio problemă – am dat peste un fișier video. Era o înregistrare pe care mama o făcuse cu tine. Aici detaliile visului nu mai sunt atât de clare pe cât mi-aș dori eu să fie, chiar regret că nu m-am trezit ca să notez acest vis. Ei, bine, în filmulețul ăla, de pe un telefon mobil uitat prin cine știe ce cotlon al minții mele, apăreai tu. Vorbeai ceva, cred, dar nu îmi amintesc ce spuneai. Știu doar că mă bucurasem să văd filmarea, deși era cam pixelată și cam neclară. Dar tot ce conta era că în imagini erai tu, erai în viață, te mișcai, vorbeai. Apoi nu știu cum s-a făcut că în imaginile cu tine apăruse un eveniment suprins tot de camera de filmat a telefonului mobil. Evenimentul ăla era cumva în fundal, totuși îmi amintesc că, deși tu erai în prim plan, puteam vedea și mortul. Pentru că evenimentul ăla era o înmormântare a unei femei. Nu o cunoșteam. Îi vedeam doar profilul, fața trasă și slabă, pomeții proeminenți, capul așezat pe o pernă. Cred că avea o basma pe cap, dar nu sunt sigură. Era așezată în sicriu, exact așa cum văzusem în copilărie, iar sicriul pus într-o remorcă de tractor cu pereții coborâți pe toate laturile. Și pe fundal, așadar, în spatele tău era această înmormântare, a nu știu cui. Și m-am întristat. Aproape de fiecare dată când te visez, am senzația că suspin, că îmi vine să plâng și că acest suspin sparge – cum doar el știe – bariera somnului meu. Și atunci încep să devin conștientă. Mă trezesc la realitate, deși sunt încă pe jumătate adormită. La o realitate crudă: în care tu nu mai ești în viață. Și de asta încep probabil să suspin adânc sau să am senzația că plâng de dorul tău, deși atunci când deschid ochii și mă trezesc de-a binelea, ochii mei sunt uscați.
Alte dăți te visez chiar și de mai multe ori pe noapte. Sau cel puțin așa mi se pare, că sunt două sau trei vise cu tine. Unul după altul, se succed și se întrepătrund. Ca de exemplu atunci când te-am visat mai tânăr, fără fire albe de păr, îmbrăcat într-un costum nou, elegant. Și apoi am visat că îi povesteam mamei că te-am visat așa, dar nu mai țin minte care a fost reacția ei. Însă costumul ăla nou îți venea atât de bine, că parcă erai alt om. Erai tu și totuși parcă nu erai tu, cel pe care boala l-a doborât pentru a ieși învingătoare. Și după visul ăsta ochii mei au fost uscați, dar suspinul a persistat.
Doar suspin, doar simt durerea în suflet, îți simt lipsa acută și asta doare și mai tare. Totuși ochii mei sunt complet uscați. Și atunci mă supăr pe ei. Îi învinuiesc. Îi simt că m-au trădat. De ce nu scot și ei niște lacrimi? Uite că, în somn, sufletul meu scoate totuși o serie de suspine, de la un vis la altul. Mi se cutremură corpul în pat, simt un junghi în piept, într-o zonă greu de identificat în anatomia mea. Aș zice că mă doare inima de dorul tău, la gândul, la secunda când creierul își reamintește că tu nu mai trăiești. Doar ochii par să se fi obișnuit cu ideea că tu ești mort. Ei nu lăcrimează în somn, la finalul viselor cu tine și despre tine. Ei își păstrează lacrimile doar pentru situațiile reale. Ca de exemplu astăzi, când sora mea a postat pe profilul ei de Facebook o poză mai veche, cu tine și cu copiii mei, din 2015, făcută în lanul de floarea-soarelui. Am văzut imaginea și mi-a venit pe loc să plâng: arătai ca în visul meu, dar parcă un pic diferit de cum te percepusem eu în acel filmuleț scurt, făcut cu telefonul. Asta a fost tot.
*
Am închis agenda, punând semnul de carte la pagina la care sora mea se dezbrăcase de povara acestui vis care cuprindea dorul de tata. Lacrimile au început să îmi curgă timide pe obraji, luându-mi prin surprindere creierul. Am oftat atât de adânc, încât pentru o clipă am crezut că se surpă podeaua sufrageriei sub mine. Picioarele mi-au amorțit. Genunchii nu i-am mai simțit. Nici nu mai știu de când zac pe podeaua tare, acoperită de covorul de lână cu model geometric. M-am ridicat ca dintr-o beție grea și apăsătoare ca mirosul de tămâie ce plutea în aer, în ziua în care l-am condus pe tata spre cimitir. Mi-am șters lacrimile și am pus agenda la loc, cu mișcări lente, de parcă hârtia s-ar dezintegra sub atingerea mea păcătoasă. Am așezat-o peste celelalte caiete, așa cum văzusem de atâtea ori că preotul de la biserica din sat așeza sfânta Evanghelie pe suportul de lemn, cu smerenie și cu credință.
Geanta mea se afla pe canapea. O aruncasem acolo în urmă cu două seri. Nu-mi păsa dacă m-ar fi sunat cineva ori dacă mi s-ar fi descărcat telefonul mobil. L-am scos din buzunăraș. 15% baterie. Mai mult decât suficient pentru ceea ce urma să fac. Am intrat în lista de contacte, am căutat printre persoanele de la litera R și când am găsit ceea ce căutam am apăsat pe apelare. Mi-a răspuns. Vocea ei era neschimbată. Cu un burete înmuiat în lacrimile mele și lacrimile ei în toți acești ani de când nu ne-am adresat niciun cuvânt, am șters cearta depusă ca o vaselină murdară pe corzile vocale și pe sufletele noastre după primul „Bună, ce mai faci?”.
