Povestire scrisă de Doru Preda, aleasă de Alex Tocilescu la Creative Writing Sundays pe 3 iulie 2016 la tema „o proză al cărui erou să fie un om politic român real.”
Limuzina neagră opri în fața porții, șoferul claxonă scurt de două ori, probabil un semnal dinainte stabilit. Apăru un individ masiv, într-o uniformă cafenie, care deschise fără mare grabă poarta înaltă cu grilaj. Automobilul înaintă silențios pe aleea îngustă și dispăru în spatele clădirii interbelice. În aer, mirosul de liliac se contopea cu cel de tencuială umedă.
— Au venit, spuse bărbatul în cămașă albă, după ce aruncă o privire printre draperii.
— Bine, Cezărică, poți pleca, mă descurc eu cu ei. Ne vedem mâine.
Bărbatul mic de statură se ridică din fotoliu și îi întinse mâna. Când ușa se închise în spatele primului, își aranjă cămașa în pantaloni și se privi în oglinda ovală de lângă birou. Cearcănele se mai atenuaseră, dar cei zece ani petrecuți la cârma țării lăsaseră urme. Puterea cere sacrificii, înțelegea asta mai ales acum, după ce și al doilea mandat se încheiase. Inspiră adânc. Existau încă destule privilegii de care se putea bucura în continuare. Unele mai puțin știute, cum era cel pentru care se pregătea chiar acum.
Se auzi un ciocănit și pe ușă intrară doi bărbați înalți, între două vârste, cu părul tuns foarte scurt. Costume negre, cămăși albe, descheiate la primul nasture, ca în filmele americane.
— Să trăiți, dom președinte!
— Hă, hă, bă Dincă, ce naiba bă, ai uitat că nu mai sunt în funcție?
— Lăsați șefu, asta nu se mai poate lua înapoi, spuse omul, încercând să sublinieze spusele cu o grimasă ce ar fi trebuit să însemne un zâmbet.
— Da ăsta ce are, bă, i-a înghițit pisica limba?
Cel de-al doilea bărbat se pregătea să răspundă, dar fostul președinte i-o luă înainte.
— Până una, alta hai să bem un whiskey, spuse, în timp ce-și turna în pahar o porție zdravănă. Ăsta-i din rezerva specială de Lagavulin de 16 ani, nici nevastă-mea nu știe de ea. Dar nevestele nu trebuie să știe prea multe că, hă, hă, după aia li se urcă la cap. Ia zi Jeane, cum stai cu astea de 16 ani?
Puse o mână de gheață peste băutura din pahar, fără să mai aștepte răspunsul și se îndreptă către birou, deschise cu mâna liberă o mapă cartonată, de unde scoase o coală cu antet. Semnă în josul paginii, apoi i-o întinse lui Dincă.
— Să nu crezi că am uitat. Scrii singur decontul și după ce încasezi, îi dai lui Jean cât am vorbit, iar restul îi păstrezi pentru concediu.
— Mulțumesc, șefu, spuse bărbatul în timp ce împăturea foaia și o strecura în buzunarul interior al hainei. Generos ca de obicei! Cum doriți să procedăm astă-seară?
Fostul președinte luă o înghițitură, după care așeză paharul pe birou, privind gânditor undeva, către capătul cel mai îndepărtat al camerei. Părea să cântărească variantele posibile, de fapt era un truc la care apela deseori, pentru a da greutate soluției alese. Așa îi învățase. Erau băieți de încredere, de asta insistase să îi păstreze ca însoțitori, dar nu-i putea lăsa să creadă că s-a înmuiat.
Ca fost înalt demnitar, avea dreptul la două gărzi de corp și îi alesese pe cei cu care lucrase la președinție. Știa că nu ciripesc, îi verificase de mai multe ori de-a lungul timpului și se dovediseră curați.
Dincă era cel descurcăreț, se ocupa de treburile mai delicate și până acum nu transpirase nimic. Pe fufa din seara asta tot el o găsise, avea un amic care se ocupa cu plasamente de lux, cum le ziceau ei. Traian nu avea niciun chef, dar trebuia să-și întrețină prestigiul. Respectul oamenilor se risipește foarte ușor când nu le mai ești folositor. Comandase trei „colete”, două pentru ei, că erau băieți tineri, aveau și ei nevoie de relaxare. Îi făcu semn lui Dincă să se apropie și îi spuse planul la ureche, cu glas șoptit. Nu putea risca, deși la ultima verificare nu găsiseră microfoane ascunse.
— Mitică te așteaptă în ultima cameră, îi șopti la sfârșit. Îl lăsați și pe el acasă, că-i târziu. Și spune-i mândrei încă o dată, să nu uite, dom profesor, cum ne-am înțeles.
Bărbatul încuviință cu o aplecare a capului și se retrase. Murmurară amândoi câte un „mulțumim, să trăiți!” și părăsiră încăperea. Traian stinse luminile și se așeză cu paharul în mână în dreptul ferestrei. Îi urmări pe cei doi până se urcară în limuzină, însoțiți de Mitică, sosia lui. Un om timid și liniștit, de care se folosise de câteva ori în ultimii ani la Cotroceni. Fusese profesor, dar atunci când i-l adusese Iacob de la Oradea era șomer. După ce se operase la șold, semăna cu el și la mers. Maria îl ura, deși îl întâlnise o singură dată. „Îmi stârnește teamă și repulsie”, îi spusese. Instinctiv, și Mitică se temea de ea. Sau poate se temea de el, să nu-și închipuie că într-o bună zi s-ar putea strecura în așternuturile nevesti-sii. Dacă n-ar fi fost atât de complicat, l-ar fi împins cu mâna lui acolo, poate așa ar fi încetat cu bombănelile ei nesuferite.
Ieși din birou și înaintă pe întuneric de-a lungul coridorului. Cunoștea foarte bine locul, după zece pași se opri în dreptul ultimei uși de pe partea dreaptă, apăsă pe clanță și se strecură în încăperea mică, în care mirosea a lavandă. Aprinse lampadarul de lângă canapea, jaluzelele erau lăsate, nu era pericol să se vadă de afară. Își aminti că lăsase sticla de whiskey pe birou, dar avea și aici una, pentru orice eventualitate. Dădu la o parte un teanc de cărți culcate pe raftul de lângă fereastră, apucă sticla cu etichetă argintie și își umplu paharul. Gustul aspru nu-l deranjă, după cinci pahare nu prea mai conta marca.
Îi plăcea aici, se simțea într-un fel musafir, cu toate că Nuți îi cedase neoficial biroul ei. Continua să o susțină, rămânea o tipă de încredere, deși se făcuse de rahat cu afacerile alea pe care nu le camuflase cum trebuie. Fusese nevoit să tragă o grămadă de sfori ca s-o scoată basma curată, dar acum era pe cont propriu, îi spusese foarte limpede. Plânsese pe umărul lui o grămadă. Știa că e capabilă să plângă la comandă, dar nu putea nega că scena îi făcuse plăcere, zgândărise în el orgoliul stăpânului, capabil să hotărască destinele celor din jur.
Soneria telefonului de pe noptieră îl făcu să tresară. Ridică receptorul și auzi vocea portarului.
— Dom profesor, a venit o doamnă, zice că vă caută pe dumneavoastră.
— Da, las-o să intre, te rog. Explică-i dumneata cum să ajungă. Mulțumesc!
Așeză receptorul în bază, ieși pe coridor și aprinse lumina din dreptul intrării. Îi văzu prin sticla jivrată silueta devenind tot mai mare, pe măsură ce se apropia de ușă. O pofti înăuntru fără un cuvânt, iar ea îl urmă tăcută în cameră.
— Gata, scumpete, aici poți vorbi, spuse Traian. Cum te cheamă?
— Gina, domnu preș…, ăăă, domnu profesor.
— Bravo, văd că ești pe fază. Scoate-ți pardesiul și fă-te comodă.
Tânăra se dezbrăcă de haina lungă, pe care o lăsă pe spătarul fotoliului din apropiere. Purta o cămașă albă foarte decoltată, fustă în carouri plisată, extrem de scurtă, din care ieșeau jartierele de dantelă albă, prinse cu cleme de ciorapii de mătase sidefie. Tocurile înalte îi lungeau picioarele frumoase. Pielea de pe coapse se înroșise, probabil de la aerul rece de afară. Scoase din buzunarul pardesiului o cordeluță de catifea roșie, pe care și-o așeză pe cap, netezindu-și apoi cozile blonde, împletite.
Fostul președinte se așeză în fotoliul din partea opusă a încăperii, privind-o fără reținere. Părea să aibă spre treizeci de ani, dar arăta bine costumată așa.
— Din ce văd, cred că ești o elevă silitoare. Vrei să bei ceva?
— Nu beau niciodată în timpul orelor, răspunse fata zâmbind. Ce subiect doriți să abordăm, dom profesor? Îmi predați ceva, sau trec direct la răspunsuri? Să știți că sunt foarte bună la oral.
— Nu mă îndoiesc, drăguță, hă, hă, chiar îmi placi, nu ești proastă deloc. Apucă sticla și umplu la loc paharul pe jumătate golit. Chiar nu vrei? Face bine la circulație, cred că ți-a fost destul de rece cu hăinuțele astea.
Fata clătină din cap, după care se întoarse cu spatele și se aplecă, prefăcându-se că umblă în buzunarul hainei lăsate pe fotoliu. Fusta se ridicase pe șolduri, dezgolind fesele rumene. Nu purta lenjerie intimă și Traian regretă o clipă că băuse atât de mult. Ar fi putut încerca din nou, cine știe. Trase aer în piept și își relaxă umerii încordați. Al naibii Dincă, de unde dracu le scotea pe putorile astea?
— Uite ce e, frumoaso, nu te mai chinui, n-o să facem nimic în seara asta. Am o indispoziție, nu știu dacă înțelegi. Eu am să stau aici și am să fumez un trabuc. Dacă ți se face sete, găsești în frigiderul de acolo suc, bere și ce naiba o mai fi. Peste o jumătate de oră poți pleca, cheamă-ți un taxi dacă vrei.
Întinse mâna și roti un buton. În încăpere se răspândi glasul gutural al lui Janis Joplin cântând Summertime. Nu auzi când fata rosti „nici măcar un oral mic de tot?”. Se lăsă mai jos în pernele moi și închise ochii. Suspină neauzit. Durerea nu trebuia lăsată să se ridice la suprafață. Luă o înghițitură mare și simți fierbințeala plăcută a lichidului aromat.
Gina se lăsă pe unul din mânerele fotoliului, privind în gol. Rămase acolo nemișcată, ca o statuetă uitată într-un loc nepotrivit. După un timp, îmbrăcă la loc pardesiul și ieși pe ușă, privind încă o dată la bărbatul rămas în fotoliu, parcă adormit. Trecu grăbită prin fața cabinei, fără să-l bage în seamă pe portar. La câteva zeci de metri în susul străzii o aștepta limuzina neagră. Se urcă în spate, trântind cu furie portiera.
— Ce, moșu s-a dedat la perversiuni? se auzi glasul lui Dincă.
— Perversiuni pe naiba, nu-i decât un labagiu alcoolic, asta-i clar. Mie-mi convine, n-a trebuit să-mi pun curu la bătaie.
— Te las acasă?
— Nu, lasă-mă la sediu, vreau să scriu raportul, să scap de o grijă. Mâine e zi liberă și am de gând să dorm până la prânz.
Limuzina porni fără zgomot și intră pe Calea Victoriei. Felinarele împrăștiau o lumină galbenă, plăcută. Bucureștiul devenea pe zi ce trece un oraș frumos, nu exista nicio îndoială.
