Povestire scrisă de Cezarina Anghilac, aleasă de Moni Stănilă la Creative Writing Sundays, pe 27 februarie 2022, la tema „proză care să combine un fragment epic cu unul poetic”.
Căpitanu îi arată PET-ul cu bere plin pe jumătate.
— Vrei și tu?
Stă sprijinit într-un cot, iar colacul din jurul abdomenului i se revarsă pe scaunul vecin. Pare pe jumătate adormit – un navetist rânjind trei dinți dintre gingiile vinete. Lari știe că bărbatul nu are mai mult de patruzeci de ani chiar dacă arată de șaizeci. Gândul, de obicei trist și neliniștitor, că timpul este nemilos cu cei pe care îi cunoștea de o viață, îi dă acum o stranie senzație de mulțumire. Uite, băi, ce a ajuns și ăsta. Mare sculă ce era în liceu, când făcea pe șmecherul în fața blocului și punea porecle. Din Chiorea și Chiorpec nu îl scotea.
— Nu ți-e sete, conchide Căpitanu gâlgâind cuvintele în fundul PET-ului.
Lari scutură din cap și se întoarce să vadă dacă în compartimentul de tren este cineva atent la ei. Fata de la geam citește ghemuită, iar de lângă ușă se aud doar exclamațiile însuflețite ale bărbaților care joacă table pe bani. Când a trecut pe lângă ei, chiar s-a gândit că ar putea fi colegi cu burtosul umflat de bere care se lăfăia pe locul lui. Poate ar fi trebuit să fi făcut cale întoarsă și să intre în alt vagon, doar trenul spre Suceava avea destule, dar nu a putut să lase un nesimțit să se bucure de ceva ce nu i se cuvenea. Privind retrospectiv, ce îl iritase cel mai mult fusese aspectul bărbatului – excesiv de gras, cu haine mult prea strâmte și PET-ul de bere în brațe. Nu îi plăceau gherțoii și adora să îi pună la punct. Doar că, orbit de dorința justițiară, nu și-a dat seama decât prea târziu că burtosul acela era unul dintre cei mai nesuferiți tovarăși din liceu. Gherțoiul l-a recunoscut imediat și a început să ragă, plin de entuziasm întreținut de dioxid de carbon: Chiorpec, tu ești frățic’? Da’ sigur că tu ești, mă Chiorea, că doar nu te face pă tine un ochi. Gâfâind și duhnind a bere, s-a ridicat în capul oaselor și l-a împuns ușor cu pumnul în coaste. Da’ ce te foiești? Nu-i locu’ tău, ia mai dă-i în mă-sa, să se ia unu’ de tine că vede el cine-i Căpitanu. Așa, stăm ca tovarășii, mai povestim, mai bem, imediat ajungem la Focșani. A, cobori la Ploiești, bun și-așa.
Până la urmă, pentru că bărbații care jucau table se uitau insistent la ei, Lari s-a așezat pe locul din fața Căpitanului. Acum, ai dracului, nu se mai uită niciunul. Doar un surdomut uscățiv foșnește țiplele șifonate ale unor obiecte hidoase – jucării cu luminițe, carnețele prost încleiate, pixuri cu pasta uscată. Când îl vede, Căpitanu dă să îl repeadă, dar trupul mătăhălos îi încetinește mult mișcările, iar nou sositul îl privește buimac. Ca să îi facă în ciudă tovarășului său, Lari își coboară rucsacul de pe scaunul vecin și îi face semn surdomutului să își lase lucrurile acolo. Uscățivul se conformează, apoi dispare îngânând un cântec.
Măi nebune, măi nebune
Ce tot te foiești în lume
De-ai avea și tu femeie
Nu te-ai mai ține de zmeie
Vocea se pierde sub huruitul trenului când uscățivul deschide ușa dintre compartimente, aducând și un iz de toaletă.
— Cică surdomut, bolborosește Căpitanu după ce anunță că se duce să verifice sursa mirosului.
Lari rămâne singur cu peisajul insipid care se derulează mult prea încet în spatele geamului – câmpuri cu pământ negru, bolovănos, cu câte un copac străpungând monotonia cenușie a cerului. Dacă își mijește ochii într-un anumit fel, în sticla murdară, pătată de ploaie și praf la exterior și de mii de mâini la interior, se reflectă fâșii de plaje încadrate de ape turcoaz. O femeie îmbrăcată într-o rochie neagră, mulată pe șoldurile deasupra cărora se termină decolteul adânc, stă întinsă pe burtă în nisipul auriu. Dacă se concentrează, o poate auzi cum fredonează un cântec.
Te invit aici, nu vei regreta,
Am un pat nou și perne din catifea
Te aștept aici, este șansa ta
Doar secrete murdare te-așteaptă – le vei afla
— Ia zi, Chior… Căpitanu s-a întors și râde încurcat în timp ce-și trântește posteriorul pe scaun. Nu prea mai e corect să-ți zic ceva de ochiul ăla, este? Dacă te uiți la el, zici că e al tău de când te-ai născut. Cred că ai dat bani frumoși pe el. Se vede că-ți merge bine…
Lari caută cu disperare un răspuns cu care să strivească definitiv curiozitatea maladivă a celuilalt. Să inventeze o istorioară despre o carieră de succes și o familie iubitoare? Sau, dimpotrivă, despre un aventurier avut, care s-a plimbat prin toate țările lumii?
— Eu o duc foarte bine, spune Căpitanu. M-am făcut șmecher dă București, frățic, am nevastă, doi copii, apartament. Acum mă duc la Focșani să-mi iau mașină, c-aduce văru’ una bună din Germania.
Lari dă din cap absent, cu ochii pe ceas. Jumătatea de oră pe care ar trebui să o facă trenul de la București la Ploiești este incredibil de lungă, abia dacă au trecut zece minute. Doar Căpitanu continuă să turuie amănunte despre viața lui de șmecher, folosind înghițituri de bere în loc de semne de punctuație. După alte zece minute, când Lari își face socoteala că de acum s-ar putea pregăti de coborâre fără alte drame, tovarășul său nedorit strivește PET-ul în pumn și îl aruncă peste ciurucurile surdomutului.
— Păcat că nu știi să faci conversație. Se plictisește omul cu tine ca c-un câine mort.
Scoate biletul din buzunar, silabisește ora de sosire la Focșani, apoi extrage telefonul din buzunarul de la spate al blugilor și își mijește ochii la ecranul pe care Lari observă o fetiță îmbrăcată în roz, „prințesa lu’ tata”. Butonează câteva clipe descriind cu lux de amănunte cum fixează ceasul să-i sune cu zece minute înainte de sosire, nu care cumva să se trezească în altă parte, apoi pune mobilul și biletul înapoi în buzunarele lor și se întinde pe-o rână, cu capul sprijinit pe cotul drept.
— Hai pa, Chiorule, mormăie și plescăie Căpitanul în timp ce pleoapele încărcate de puncte de grăsime i se lasă tot mai grele peste ochii înroșiți de băutură.
Adoarme imediat, dat de gol de răsuflarea greoaie, dar regulată. Lari se uită la matahala răpusă de bere și se miră că a scăpat așa ușor. Ba nu, nu se miră, ci se necăjește că, după toate poreclele umilitoare din liceu și călătoria aceasta stresantă, Căpitanu doarme ca un prunc, liniștit și neclintit. Nevoia dreptății îl sufocă pe Lari și, în timp ce numără minutele care îi mai rămân până la inevitabila coborâre, un gând răzbunător i se înfiripă în minte. Privește în jur cu atenție, dar fata nu mai e lângă geam, iar bărbații cu tablele par prinși în jocul lor. Se apleacă, prefăcându-se că vrea să îi așeze tovarășului tricoul peste șale, și apucă telefonul mobil. Îl extrage cu grijă din buzunarul Căpitanului, îl strecoară în rucsac și dă să iasă din compartiment.
Privirea sa o întâlnește pe cea a așa zisului surdomut, care își strânge ciurucurile și îi zâmbește în timp ce fredonează:
De-ai avea și tu o fată
Ai păzi-o ziua toată
De-ai avea și tu băiat
N-ai mai umbla mort de beat
Lari privește peste umăr. Pleoapele Căpitanului se mișcă rapid, iar degetele mâinii drepte, care a tot ridicat și coborât PET-ul de bere, bat un ritm haotic. Matahala doarme și visează, fără să știe că telefonul lui va coborî la Ploiești și, în mai puțin de zece minute, va fi aplatizat de o mașină adusă din Germania, iar el însuși se va trezi, la câteva ore după ce va fi trecut de Focșani, în gara din Suceava.
