Povestire scrisă de Cristina Gagiu, apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „monolog mișto”.
Mă așezasem într-un colț al camerei și priveam toată scena. Mi se părea drăguță. Motanul meu tărcat, Florică pe numele-i (era tradiție de familie ca toate patrupedele blănoase din categoria asta să fie numite Florica sau cu ă, după caz) se juca cu un șoarece. În mod normal, trebuia să-i sară la jugulară, dar m-am întrebat și eu „Ce mai e normal în zilele noastre?”
Mie mi se pare că anormalul e cam normal și nimic mai mult. Dacă ceva nu e puțin bizar, atunci nu se încadrează în societatea curentă. Motanului meu puțin îi păsa că șoarecele ăla îi e inamic. El părea chiar creativ în mișcări. Mă amuza. Mie nu îmi e teamă de șoareci. Îi ucideam cu sânge rece în copilărie, când plecam la vânătoare cu bro. Era pătulul nostru plin de ei. Ne distram și noi, dar eram și utili totodată.
„Al dracului, ce-ți pasă ție, băh Flo?”, îmi ziceam. El nici nu știe că abia mai am bani să-mi cumpăr de mâncare și, implicit, și lui. „Oare dacă i-aș spune asta, ar folosi șoarecele ăla pe post de hrană, nu de jucărie?” Se spune că pisicile îți simt energia și te ajută să treci mai ușor peste depresii and stuff. Probabil, nu prea știu. Eu mă declar iubitoare de pisici și mai mult nici că-mi pasă. Dacă mai au și rol curativ, cu atât mai mult le voi îndrăgi. Dar mă gândeam doar că motanului meu nu îi pasă de lipsa noastră de bani și el se tot joacă acolo. Pac, o lăbuță și încă una. Culmea, nici șoarecele nu pare atât de părăsit de puteri, bestia chiar răspunde la jovialitatea motanului meu.
Scena asta îmi amintește de bunică-mea, care ne tot îndemna să dormim după-amiaza. Ca orice tâmpiți de copii, noi refuzam. Eram copii, ce vrei? Dacă nu cunoști automatismele, atunci urmărește un copil din ăla normal, nu apatic. Tot ce vrea să facă e să se joace. Nu pe tabletă, să ne înțelegem. Pe vremea mea, nu exista așa ceva. Aveam doar o grădină mare, o poiană în care exploram, niște găini pe care le fugăream, o șleahtă de puștani cu care ne plăcea să ne înhăităm, copaci în care să ne cocoțăm, un coteț de porci unde făceam curat și poftă să ne alergăm bunicii când ne chinuiau cu somnul lor cel sacru. Logic că noi voiam să profităm de bucuria noastră de copii. Trebuia să mai înnodăm o poznă la șirul deja creat, nu?
Așa și cu ăștia doi de acum.
Ea zicea, noi încuviințam. Mergeam la somn, ne prefăceam că adormim și o tuleam iar la joacă. Se odihneau ăia bătrâni, nu noi. Ne odihneam și noi, doar că altfel. Nouă ne plăcea să dansăm cu viața. Acum, ca adulți, se pare că se joacă viața cu noi. O infamă, ce să mai?
Ca orice adult la început de viață, nu am bani. Bunicii s-au dus pe ale morții pustii, ai mei s-au despărțit cu trâmbițe și bro e plecat în lume. Am rămas doar cu motanul ăsta, care cică mă ajută să continui și să respir aer social. Am citit undeva că lumea e făcută să circule. Mda, precum banii. Unii fac trafic cu ei și alții nici nu au bani de pâine sau… mâncare pentru un motan idiot, care și-a uitat normalul. Cred că am uitat și eu cum trebuie să fiu normală. După o relație de 7 ani (cifră magică, aparent), am decis să nu mă mai mărit cu un om în care mi-am pus sufletul și am zis să mă reconstruiesc din rămășițe și să zbor ca o pasăre Phoenix. Am suferit muuuult, mi s-au uscat ochii, dar uite că încă respir. Să știi că am și reușit să îmi țes și niște amintiri. Noi! Cu mine și cu alți oameni. Unii au circulat, alții au rămas. Sunt sigură că vor mai apărea. Un lucru e cert, însă! Vechiul a rămas vechi și bine a făcut. Să nu crezi că sufăr încă! Neah! E doar un gând care trece așa cum trece și ăla că trebuie să mergi la muncă. Ce-a fost a fost! Mie îmi place să cred că cele trei Moire locuiesc în sertare diferite: trecut, prezent și viitor. Pe Moira din trecut o vizitez rar, dar numai când am nevoie să ascult muzica celorlalte două. E mai sănătos așa. Uite, ca acum. Am zis de copilărie și bunicii mei dragi. Îmi e dor de bătrânețea lor… sau poate de copilăria mea? Ar trebui să mai stau să mă uit la cei doi inamici și să cuget…
E totuși ciudat că niciunul dintre ăștia doi nu ripostează mai violent. Am auzit că tuturor ne place joaca. Sunt total de acord. E ca la început de relație, știi? Tatonarea aia dulce. Cu toții o facem și, deși uneori îți vine să-i dai celuilalt în cap că nu se prinde de sentimentele tale, mai puternic începi să ții la el/ea pentru că vezi cât e de dulce și te mai și sperii că s-ar putea să-i cazi în laț și să ai parte de cea mai mare iubire din viața ta sau de o altă boală de suflet… Eu mereu am crezut în dualitate. Ai două laturi (cel puțin) în tine. Una strălucește și alta te îmbârligă cu întuneric. Poate așa e la mine? Nu prea știu, dar eu mă consider pe buza normalului societății noastre. Oricum, nu îmi prea pasă. Știi cum e? Nu ne pasă de tine, noi doar judecăm! Haha! Noi să fim sănătoși și zdraveni încât să visăm la copilărie!
Trebuie să îmi fac ceva de mâncare că stomacul se cam răzvrătește. Am turnat prea mult alcool în mine azi-noapte. Probabil ca să uit de un trecut puțin mai recent. Moira trecutului încă sforăie și trebuia s-o mai las să hiberneze oleacă. Mie îmi place când facem colecție de amintiri. Într-un fel sunt masochistă, fiindcă îmi place să reparcurg istorii și să redevin melancolică. Eu zic că așa te mai șicanezi puțin pe tine și te mai șlefuiești ca să ajungi mai aproape de eul tău mai autentic. E o detașare și asta, nu? Și dacă îmi răspunzi, tot nu știu dacă te-aș asculta. Am observat că de la un timp nu prea mai țin cont de opinia oricui. Nu sunt infatuată, ci doar selectivă! Îți trebuie un grad de inteligență ca să mă determini să cred că ce spui tu e adevărat și chiar benefic pentru mine! Deja simt cum judeci ce-am zis eu. Hai să-ți explic! Eu vin cu un bagaj de experiențe, da? Am trecut prin lucruri. Tu poate nu. Sau poate da. Trebuie să vii cu argumente. Nu contează că tu poate ai o vârstă mai înaintată decât mine sau mai mulți bani în cont. Ideea e de trăire. Îmi place să cunosc oameni și să trec prin filtrul gândirii mele ce spui tu. Simt când cineva mă minte sau încearcă să mă joace în fantezie.
Așa o fi și cu motanul meu? Poate îi place prea mult șoarecele ăsta și nu se îndură să-i dea mai repede la jugulară. Mă rog, el se înțelege mai bine. Ar fi fost de un real ajutor dacă își procura singur de mâncare. Mai puteam să-mi cumpăr și eu o bere de banii ăia. Acum ce să zic? Poate și eu l-am obișnuit așa. Poate trebuie să-i arăt eu ce are de făcut? A dracului societate contemporană! Ne tot dă instrucțiuni și sfaturi despre trăit, dar nu ne și creează oportunități să o facem. Cu toții sunt specialiști, dar numai unii știu cu adevărat să și devină…
Prea mi-e foame! Ia să văd ce mai zace în frigi… La dracu’, e cam porno! Poate am noroc de-un interviu azi. Sunt prea multe semne deja și eu mă simt mai slabă cu un kilogram.
Deodată aud telefonul. E în dormitor. Era frate-miu. Vine și el la masă azi. Mișto! Alt semn! Când mă întorc, crimă și pedeapsă! Motanul s-a hotărât în cele din urmă… a devenit criminal! E mândru că și-a făcut datoria. Șoarecelui îi flutură coada, dar motanul meu nu prea știe ce are de făcut cu el în gură. O fi crezând, poate, că trebuie să mi-l dea mie să-l gătesc? Unele lucruri nu mai știu să fie normale în ziua de astăzi. Eh, bine mai miroase cafeaua mea și suav mă mai îmbălsămează soarele de azi! Florică, mamă, descurcă-te și singur!
