Andrei Mocuța a fost invitat la atelierul de poezie Mornin’ Poets pe 15 martie 2020.
În primul episod din al patrulea sezon Mornin´ Poets, am citit poeme de Richard Brautigan și i-am scris scrisori. Imaginare și nu prea. Subtile, cu câte o tușă de umor, oneste, spontane, nepretențioase, nostalgice, dojenitoare, dar și pline de întrebări. Unii dintre cursanții acestui workshop au mimat perfect stilul lui Brautigan, alții din contră, l-au luat în răspăr. Marele câștig al acestui experiment e că nu a ieșit un exercițiu de admirație, ci un dialog cu adevărat viu, pe care îl puteți citi mai jos. Andrei Mocuța
Andrada Yunusoglu
Richard,
n-o să văd niciodată japonia. e trist dacă te gândești la asta, așa că n-are rost să-ți faci prea multe griji. am stat la masă cu rilke
astă-vară n-am băut cafea am împărțit
un ștrudel. germana mea era cam proastă
a plecat imediat ce-a înghițit
ultima bucată rămasă.
îți dai seama că m-am simțit atât de prost
în fine,
Sabo.
***
Iulia Stoichiț
Bună, Richard (sau ar trebui să-ţi spun Dick – scuze, nu m-am putut abţine; mulţumeşte-le părinţilor pentru nume şi glumele de autobază ce decurg din asta).
Sunt Iulia. Nu mă ştii. Nici nu ai avea ce să ştii despre mine. Ce-i drept, nici eu nu prea ştiam despre tine. Ştiam despre Sylvia, Anne, Robert… Ah, stai! Nu sunt beatnici. Nu contează, ştiam de Allen, că deh, Jack, Lawrence, William şi vag şi de alţii. E okay. Nici tu nu ştii vreun poet român, sunt convinsă. Şi nu am de gând să ies în faţă cu Mihai (sau Michael, pentru tine) Eminescu. Ţi-aş zice de Bacovia, un nevrotic simpatic, cred eu. Aşa îmi place să cred, că era simpatic, dincolo de nevroze. Şi de Arghezi ţi-aş spune. Şi de optzecişti, că sunt un fel de beatnici şi biografişti la noi de anii ’80 ai secolului trecut. Primii, în orice caz. Eu zic că avem poeţi buni, dar nu mă pune să fac o listă de preferinţe. Întreabă-i pe ei de ce merită să-i citeşti. Să-şi facă singuri marketingul. Pot să-ţi zic, dacă vrei, de ce merit să mă citeşti pe mine, odată ce voi deveni ditamai poetesa română, mai mare decât egoul Angelei Marinescu.
Dar nu despre poeţii români voiam să-ţi zic. Aş părea prea provincială (nu că n-aş fi oricum, după toate standardele), iar noi, românii, ne pricepem să ascundem că am fi provinciali ca să fim, de fapt, cu atât mai provinciali. E un dar. Voiam să-ţi zic că mă scoate din sărite ditamai pandemia emoţională şi psihologică ce s-a iscat cu Covid 19. Şi că Trusa de reparaţii karmice 1-4 e un bun ghid despre cum se desfăşoară treaba pe la noi (nu neapărat în România, pe planetă, probabil şi în State, la tine). Ca într-un buncăr, aşa. E frumos în buncăr când lângă tine mor Adolf Hitler şi Eva Braun (de fapt, cred că ordinea în care mor era pe dos) de Covid 19, după ce şi-au făcut provizii, şi-au luat toate precauţiile şi erau ultimii care nu se îmbolnăviseră.
Cred că unele poeme ale tale acum ar fi catalogate ca meme. Nu mă pune să-ţi explic exact ce sunt, că nu sunt capabilă, dar recunoşti unul când îl vezi. Acesta e apogeul postmodernismului: memetics. Uite ce zice Yuval Noah Harari: „This approach is sometimes called memetics. It assumes that, just as organic evolution is based on the replication of organic information units called ‘genes’, so cultural evolution is based on the replication of cultural information units called ‘memes’. Successful cultures are those that excel in reproducing their memes, irrespective of the costs and benefits to their human hosts.
Most scholars in the humanities disdain memetics, seeing it as an amateurish attempt to explain cultural processes with crude biological analogies. But many of these same scholars adhere to memetics’ twin sister – postmodernism.”
Nu ştiu ce să-ţi mai zic. Sigur nu te interesează teoria şi conceptele. Nici pe mine nu m-ar interesa, dar m-am înscris la un doctorat. Nici pe mine nu m-ar interesa, dar sunt în zodia gemeni, iar gemenii se plictisesc repede dacă n-au o provocare măcar de ordin intelectual. Am nevoie constant de un cub Rubik sau un puzzle. Sunt un junky intelectual. Sună mai bine decât intelectuală (în România, când spui despre cineva că e intelectual, de fapt, vrei să-l insulţi sau să faci o glumă proastă; e ca şi cum ai purta o cămaşă bărbătească nou-nouţă, scrobită, din care nu ai scos acele de la guler, dar totuşi ai luat-o pe tine).
Ai grijă cu alcoolul, că, după o vârstă, toţi se lasă de droguri şi se mulţumesc cu alcoolul. Să te speli pe mâini des, ca să nu iei Covid 19. Mai bine te sinucizi decât să mori din atâta lucru.
Bye!
P.S. dacă nu te-am convins că we should be friends, în zodiacul meu spune că mă înţeleg bine cu vărsătorii. Şi poate mă înveţi să scriu ca şi cum aş respira, fără să mă gândesc, cu lejeritate, că ştiu că mie asta îmi lipseşte. Cum s-ar spune, mi-am săpat singură fisurile anale când am decis să-mi bag ceva în cur, ca să stau băţoasă (nu am de unde să ştiu cât de nasol e să ai fisuri anale de la sex anal, că nu am încercat, dar am auzit că se întâmplă. Şi femeile vorbesc, nu numai bărbaţii, despre de-astea).
***
Dana Dilimoț
Dragă Richard,
Ai observat că gradul de perversiune al oamenilor e mai ridicat atunci când pantofii lor sunt mai scumpi şi mai curaţi? Cei cu încălţări murdare tind să lucreze în grup, iar agresiunea fizică poate deveni mortală.
Am auzit că te-ai sinucis. Eu mai am 10 ani până atunci. Deci poezia nu ne salvează. E corectă concluzia asta? Sau contează tipul de poezie? Nu a părut să conteze în cazul Virginiei Wolf sau al Silviei Plath.
Stilul tău de a scrie e molipsitor. Deşi cred că scriam banalităţi (şi) înainte să te citesc. Poezia ar trebui să fie virulentă, acidă, nihilistă, subversivă, puternic socială, performativă (?). Fără lamentaţii gratuite sau ordinare. Cum ajungem acolo?
Pe curând,
D.
***
Simona Voica
Dragă Richard,
Am mai trimis scrisori de care am ataşat puţine speranţe, dar acum e prima dată când scriu chiar fără nicio aşteptare în privinţa răspunsului. Şi nu vreau să vorbesc despre sinuciderea ta.
Spuneai că poeziile sunt telegrame; ale tale chiar sunt. Mi s-au conturat în minte ca imagini bine închegate, în care realul şi fantasticul se îmbină atât de natural, fără exces de cuvinte. Dacă ar fi fost posibil, te-aş fi întrebat mai multe despre felul tău de a scrie; în poezie nu-i mereu uşor să te rezumi la puţine cuvinte, nu crezi?
E în regulă (şi sănătos) să nu-mi răspunzi. O să te mai citesc. Mă bucur că n-am avut încotro şi te-am cunoscut!
Cu bine,
Simona
P.S. Mi-au rămas în minte versurile următoare: „Aș fi vrut să mănânc eu/ în locul ei, iar ea să asimileze/ hrana”, dar ziceam că n-o să vorbesc despre asta.
***
Silviu Balea
Dragă Richard,
Citind poemele tale parcă sunt mai melancolic decât de obicei, mi-au indus o stare de moleșeală. Simt în ele o resemnare acută, dar aceasta parcă vine ca urmare a unei dorințe, este o resemnare asumată, dorită. Nu e neputința de a face ceva, ci lipsa motivației de a face, alegerea de a contempla la starea de fapt a lucrurilor. Observ în poezia ta o joacă specifică copiilor, dar și dorința de a te regăsi și de a te simți împlinit. Cu toții suntem triști, Richard, d-asta există ironia.
Silviu
***
Sorin Voicu
Dragă Richard,
Am citit câteva dintre poeziile tale și sunt ușor contrariat.
Am impresia că ai căutat mereu pe firul apei lupta cu păstrăvul, deși îmi este greu să înțeleg exact motivele care te duceau pe râul învolburat. Oare chiar ai prins vreodată acel păstrăv sau au fost doar micile capturi pe care din când în când le-ai oprit deși știai că trebuie să le eliberezi pentru că erau subdimensionate?
Și încă ceva… Este 44 Magnum cea mai bună momeală pe care ai încercat-o?
Fir întins!
S.V.
P.S. Mă uit la o poză a ta și nu pot să nu observ ce bine îți stă nasul.
Te plângeai degeaba deunăzi.
***
Diana Ilie
Dragă Richard,
Am avut nevoie de timp să nu-ți condamn poeziile, inițial mă scotea din sărite lejeritatea ta ostentativă. Nu e simplu să scrii de parcă orice ai scrie poate fi și citit.
Am trecut prin momentele tale de mojicie, singurătate și tristețe, am empatizat cu însemnările din calul de luptă, 7 aprilie ’69 și bântuitul, chiar am tras câteva înjurături printre dinți când citeam misoginia, neputințele și clișeele.
Monotonia ta americană și satira-țintă ți se potrivesc cu înfățișarea. Sunt departe de poezia ta, dar mă bucur să fi trecut pe aici.
Pe curând,
Diana
***
Florin Spătaru
richard
colecționez poeți care s-au sinucis
de preferință foarte tineri
dar am o slăbiciune pentru cei care trag pe nas nori
ai fost internat ca georg
cel pierdut printre zarzăre galbene
ai înotat în japonia
ai băut peste tot
aș fi vrut să beau ultimul whiskey cu tine
să-mi arăți cum se folosește
magnumul 44
care te scutură ca pe dirty harry
apoi să ne uităm pe geam
să simțim focul curgînd
să mîngîiem buza paharului
așteptînd clipa de carbid
***
Cătălina Oance
Nu știu exact cum să mă adresez, așa că o să încep direct.
Când am închis cartea mă întrebam ce-o fi aia poezie, de fapt. E drept că eu nu prea am experiență cu poezia și, actriță fiind, tind să o analizez mai mult din punct de vedere dramatic, dacă pot să spun așa. Asocierile pe care le faci, imaginile pe care le creezi parcă mă penetrează. Cineva mi-a spus că toate cuvintele sunt deja în capul tău, iar atunci când te apuci de scris trebuie doar să le pui într-o ordine. Trebuie să recunosc că ceva aparent banal sau cuvinte aproape non-poetice uneori pot avea o forță expresivă neașteptată. Da, la multe dintre textele tale mă refer acum.
Cât despre sinucidere, nu știu ce să spun. Sinuciderea e renunțare, renunțarea înseamnă lașitate, dar nu insist pe subiectul ăsta.
Mai vorbim noi,
Cătălina.
***
Ruxandra Gîdei
dragă Richard,
mă plimb pe malul Crișului și parcă
ai fi acolo.
cu clopul tău atragi
bătrâni pescari și îți notezi
sârguincios cam tot ce poți să afli
despre pești.
mă-ntreb cum faci
ca totul să pară un joc
dar nu știu să vorbesc cu morții și
ca tot ce-ai scris pentru Marcia
(cu păr atât de blond)
scrisoarea către tine se va îneca
în acest râu
***
Maria Cârstian
Dragă Richard,
Sper că ești ok. Eu sunt ok. Momentan nu mai am job, știi cum e. Dacă tot stau acasă, am zis să mai procrastinez spălatul vaselor și să te-ntreb cum e să dai din colț în colț cu joburile, cu scrisul, cum e să nu prea ai de unde. Când nu am bani, stau ca pe ace. Mă gândesc atât de mult la asta că nu mai pot să fac nimic, îmi ia toată energia și face scrisul să pară un nonsens. La fiecare câteva luni îmi cântăresc nevoia de a mânca cu nevoia de a scrie și nu e nimic romantic acolo. Pare că și tu aveai problema asta – cum ai rezolvat-o? Sau, în fine, tu aveai și alte probleme. I still owe money to the money to the money I owe, cum zice un cântec.
Apropo de asta, bani. muncă. timp liber. e volumul pe care îl recomand și îl dau din mână în mână cel mai des. Ți-l dau și ție dacă vrei, s-ar putea să-ți placă, nu știu, poate ți-l dictez telepatic. Nu cred că-l mai găsești în librării, dar la noi oricum nu prea se găsește poezie – doar dacă te lași pe vine până la ultimul raft de jos și cauți în ciuci printre volumele subțiri, atunci mai dai de titluri apărute cu câteva luni în urmă. Oamenii care citesc poezie contemporană sunt cel mai aproape de podelele librăriilor, nu crezi? Așa era și atunci, acolo la tine?
În altă ordine de idei, știi că atunci când discut aprins cu ceilalți amici ai mei cu nasul mare, e ca și cum ne-am duela? Mă întreb cum ar fi fost să discut cu tine față în față, nas în nas. Despre nasurile noastre sau despre altceva (de-al tău nu știu mare lucru, nu l-am văzut, nu l-am pipăit, nu mi-a intrat în ochi când ne-am văzut prima oară, pentru că nu ne-am văzut niciodată).
Poate ți-aș fi tradus albumul Adei Milea după Gogol. Poate am fi început un club al oamenilor cu nasul câș. Poate ne-am fi demonstrat că toată autoironia asta poate să aibă, până la urmă, un sens.
Nu știu. Oricum, atenție la nori, nu știi niciodată.
m.
