Povestire scrisă de Dana Voicu, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 10 aprilie 2022, la tema „o scrisoare de dragoste eficientă”.
Măi,
Săptămâna trecută, nu știu în ce context, știu doar că eram pe stradă, m-ai luat de mână. Și mi-am adus brusc aminte care e legătura profundă dintre noi. Dragostea noastră a început în seara aia, pe plajă, când tu mi-ai atins mâna și nu ne-am mai desprins unul de altul. Atunci, atingerea mâinii tale a fost ca un curent electric, acum este ca o întoarcere acasă. Atunci ne-am atins pe furiș, să nu vadă nimeni, să nu afle prietenii noștri că între noi se întâmplă ceva. Ne știam de prea mult timp, nimeni nu s-ar fi gândit că noi am putea deveni iubiți, eram o mică gașcă de adolescenți cu preocupări artistice, filozofice, o poveste de amor ar fi făcut grupul de rușine. Așa că am ținut secretă relația noastră, i-am chemat direct la Starea Civilă. Erau încă șocați, intrigați și oarecum supărați pe noi la ceremonie. Din cinci prieteni au venit doar trei. Ne felicitau cu juma’ de gură și pe tine te băteau condescendent pe spate. Acum îmi dau seama că eram singura fată din gașcă și că, probabil, au considerat că ai jucat necinstit. Pe fetele cu care facem filozofie nu le luăm de neveste, nu?
Știu pe de rost fiecare milimetru al mâinii tale. Știu cum ai alcătuite oasele și iubesc cicatricea aspră de pe interiorul degetului mare. De câte ori o ating te și văd mic, blond, grăbit să ajungi la școală și intrând hotărât prin geamul de la ușa blocului, apoi cu sângele șiroind întorcându-te în apartament și dăruindu-i, din nou, mamei o experiență de neuitat. Săraca, mi-a povestit toate isprăvile tale avertizându-mă că nu reușeai să deschizi normal o ușă, ori intrai prin ea, ori rămâneai cu clanța în mână. Am o fotografie cu tine-copil în dormitor. Iubesc băiețelul ăla blond cu ochi atât de mari și curioși. Un băiețel cu atât de multă poftă de viață! Mă liniștesc și mă înduioșez când mă uit la fotografia asta, nu știu de ce, poate vreau să te iubesc și ca o mamă, nu numai ca o soție. Sau poate e bătrânețea care se apropie. Oricum, iubirea doar ca soție mi se pare plictisitoare. Prefer iubirile dezinteresate, precum cea de prietenă, sau parteneră de lucru, sau colegă de apartament, sau tovarășă de pahar.
Când reușești să zugrăvești o casă întreagă în doi, e iubire. Când reușești să taci e iubire. Când un an de zile ți-am gătit în fiecare zi din cartea de bucate a lui Radu Anton Roman a fost iubire. Tu mâncai și eu îți recitam povestirile de la fiecare rețetă. Eu am scăpat de depresie și tu ai făcut steatoză hepatică.
Ți-aduci aminte când viața noastră „de cuplu” era ca și inexistentă, dar în fiecare seară adormeam cu mâna mea cuibărită în a ta? Și puteam să dorm, mă simțeam în siguranță. Pentru că ne era greu atunci și noi nu mai eram chiar în luna de miere, dar tu mă țineai de mână și dimineața mă sărutai pe obraz și eu, încă adormită, simțeam sărutarea și primeam putere să încep încă o zi și aia era iubire.
Lipsa ta de nuanțe m-a făcut să văd viața mai simplu, mai clar. Nevoia mea de a desface firul în patru te-a făcut mai atent, chiar dacă uneori, târziu în noapte, exasperat de discuțiile interminabile pe care le inițiam, îmi propuneai direct: „Auzi, nu vrei mai bine să ne futem?”.
Mă faci să râd. Asta e bine. Putem să tăcem împreună. Asta e liniștitor. M-ai ascultat până la capăt de fiecare dată când îți mărturiseam că m-am îndrăgostit de altcineva și eu vorbeam până când realizam că nu-i așa, nu sunt îndrăgostită de altcineva, doar că vreau mai multă atenție. Și tu-ți dădeai seama că vreau mai multă atenție, și o luam de la capăt. Cu atenția. Cu iubirea.
Mi-e rușine acum de cele câteva crize de gelozie pe care le-am avut de-a lungul timpului. N-aveam nici un motiv, era doar nesiguranță. Mi-aduc aminte mirarea ta și râsul pe care nu ți-l puteai ascunde văzându-mă dezlănțuită. Ceva îți plăcea și altceva te înduioșa. Și după aia te îngrijorai și deveneai serios ca atunci când mă aștepți să ies din cabinetul doctorului.
Nu cred că altcineva ar fi avut atâta răbdare cu mine. Sunt complicată și foarte sinceră. E greu să suporți atâta sinceritate, dar tu ai reușit. Dacă n-ai fi fost tu în viața mea n-aș fi învățat să mă bucur. De fiecare dată când eu nășteam, tu tăiai lemne în curte. Atunci mi s-a părut nedrept, dar acum îmi dau seama că asta ne-a salvat. Copilul ăla din tine, lipsit de complexe și care pune mâna și face ce trebuie, când trebuie, a salvat-o pe fetița speriată și nefericită din adâncul meu.
A ta.
