Povestire scrisă de Ramona Bratu, aleasă de Filip Florian la atelierul intensiv de scriere creativă, care a avut loc la final de 2019.
Draga mea,
Nu, nu m-am schimbat atât de mult încât să cred în acest apelativ. Încă nu am ajuns să mă iubesc, mă tolerez doar. Asta s-a întâmplat, cu vârsta: am ajuns să fiu mai tolerantă cu mine însămi și cu ceilalți. Cu cât am greșit mai mult, cu atât am înțeles mai mult greșelile altora. Și cu tine am ajuns să fiu mai tolerantă: ai făcut doar greșeli comune, nimic deosebit. Dar tu te judeci după un standard pe care singură ți l-ai stabilit. Trebuie să admiți că nu ești perfectă și că greșeala este singurul mod în care poți evolua. Așa că să nu îți mai fie frică de greșeală. Frica asta te-a paralizat și te-a împiedicat să-ți atingi potențialul. Un exemplu este alegerea ta pentru carieră: voiai să fii actriță, dar ți-a fost frică de eșec. Toți copiii colegelor mamei tale intraseră la facultate din prima. Așa că ai ales contabilitatea. A fost o alegere cuminte, dar stearpă.
Te doare foarte tare că nu ești perfectă din punct de vedere fizic. Cred că ai început să realizezi asta grație „realismului” maică-tii: „Eu nu pot fi ca alți părinți care spun despre copiii lor că sunt cei mai frumoși”. Până să auzi asta nu știai că nu ești frumoasă. Te vezi prea înaltă, prea grasă, cocoșată, cu sânii prea mari, cu buze prea subțiri, cu șolduri prea late. Nu știi că cel mai mult contează că ești tânără. În același timp nu știi nici că fără spirit nu există frumusețe adevărată. Spiritul, inteligența și sensibilitatea fac oamenii frumoși. Pieile se fleșcăie oricum. Crede-mă, până la urmă vei ajunge să privești cu detașare estetica, măcar dintr-un motiv prozaic: nu vei mai fi, datorită vârstei, pe piața concurențială. Te vei simți chiar ușurată că nu vei avea nevoie de sâni, buze și fese augmentate, liposucții și sprâncene tatuate.
Eu, în schimb, am continuat să dezvolt alte complexe. Mai știi sentimentul mediocrității pe care l-ai încercat după ce ai văzut filmul „Ana Pavlova”? Când ai ieșit de la cinematograf, ai plâns, pentru că ai realizat că tu nu vei putea să „arzi” niciodată ca balerina aceea. A fost o anticipare a ceea ce urma să fie, în acel moment nu știai ce vei face în viață. Vestea bună este că există o plajă largă a acestei mediocrități și că există și prostie destulă în lume.
Am avut timpul să observ că succesul, posesiunile materiale, poziția socială nu au legătură neapărat cu valoarea individului. Societatea meritocratică este o utopie. Destinul unui om reprezintă o ecuație complexă, cu mulți factori, iar asupra majorității lor nu poți avea nicio influență. Știu că e o teorie pe muchie de cuțit – poate să fie la fel de bine o scuză pentru ratare. Dar de ce n-ar fi și un îndemn pentru o viață împăcată?
Nu am descoperit sensul vieții. Chiar am încercat să îl găsesc. La un moment dat mi s-a părut că trebuie să fac ceva pentru omenire astfel încât existența mea să conteze. Nu am găsit ce. Apoi m-am gândit că sensul este acela de a avea grijă de alții. Era prea general conceptul, l-am redus la familie. M-a bătut apoi gândul că, poate, la fel ca niște umile furnici dintr-un mușuroi, trebuie să fiu doar o rotiță într-un sistem care nu ar putea funcționa fără mine, chiar dacă nu am un rol important. Mai apoi am ajuns să mă gândesc că poate sensul existenței mele este doar perpetuarea speciei, ca la alte animale. Ăsta până la urmă nu poate fi un sens în sine, totuși – de ce trebuie neapărat să se salveze specia umană? O ultimă atingere de gând, pe care nu vreau să-l admit, îmi spune că viața nu are niciun sens, că totul e hazard. Am mai aflat de curând, cu stupefacție, pentru că nu am avut curajul mai înainte să discut cu cineva despre acest subiect, că nu toată lumea își pune probleme din astea, existențiale. Foarte bine pentru ei, la ce folosește să te întrebi?
Știu că nu poți înțelege tot ceea ce ce îți scriu. Mai știu și că nu îmi vei asculta sfaturile. Totuși, eu îmi fac datoria și îți spun: relaxează-te, nu trebuie să dovedești nimic, ai încredere în tine, asumă-ți riscuri, trăiește clipa. Altfel, vei fi trăit degeaba.
Ai grijă de mine,
Tu, cea de peste 35 de ani
