Povestire scrisă de Ruxandra Manea, aleasă de Augustin Cupșa la Creative Writing Sundays, pe 16 ianuarie 2022, la tema „criză”.
Atunci când făceam naveta de la Brașov la Codlea, pe când eram în primul an de învățământ, într-o iarnă cu multe zile cu -26 de grade, înainte de plecarea din autogară, șoferul autobuzului trebuia să intre sub autobuz ca să dezghețe țevile prin care trecea motorina. Uneori trebuia să oprească autobuzul din mers ca să facă asta, altfel motorul se gripa și strănuta. Atunci, șoferul, așa în drum, lua în grabă de pe bord o cutie cu chibrituri jerpelită pe care scria ceva în rusește (chiar mă gândeam de multe ori dacă era mereu aceeași cutie de chibrituri), se întindea pe o scândură cu rotile scoasă din burta autobuzului, una din cele pe care în copilărie băieții din fața blocului meu se plimbau vara în parcuri pe alei, se împingea cu călcâiele în asfalt, și aprindea sub țevi o scânteie care devenea o făclie în toată regula, făcută dintr-o sârmă mai groasă pe care era legat un fitil îmbibat în gaz. Ținea făclia acolo până se dezghețau țevile. Noi atunci ne dădeam jos buluc din autobuz, ca să nu explodeze cumva cu noi toată hardughia. Devenise obișnuință chestia asta. El ieșea repede de sub autobuz odată cu un miros de petrol, tușind greu, și apoi se auzea huruitul autobuzului reluându-și drumul. După ce ne urcam din nou, pentru că autobuzul nu explodase niciodată, eu luam cu mine mirosul de motorină care îmi intra peste tot, în haine, în păr, în ochi, în gânduri, în viscere și-l purtam cu mine până în cancelarie, iar colegii glumeau zicând Iar au făcut foc de tabără pe drum, de cum intram. Și asta devenise obișnuință.
În ziua aceea, în Ajunul Crăciunului, șoferul nu avea cutia cu chibrituri la el. Nu ai chibrituri, nu faci nicio scânteie, nu aprinzi făclia, nu pornește autobuzul. Eram buimăciți toți, înțepeniți în autogara fără dispecerat, de la marginea orașului, în mahalaua bartolomeilor, în jurul unui autobuz mare și galben, devenit aproape alb din cauza gerului care pusese un strat de chiciură congelată peste tot, și care acum nu mai era bun de nimic. Ne uitam toți când la șofer, când la autobuz, sloiuri de gheață așezate în lungul obiectului inutil, sloiuri care respiră, toți cu spatele înspre șoseaua liniștită, goală, cu mâinile băgate adânc în buzunarele gecilor. O doamnă bombănea mărunt în spatele unui guler mare de blană. Mie îmi venea să-i iau la bătaie și pe șofer și pe mama chibritelor și pe a brichetelor și nu-mi urla în cap decât ce-o să-i zic eu directoarei cu ochelarii cu rame groase negre și lentile ca fundul de borcan, care aștepta în fiecare zi la intrarea în curtea liceului venirea elevilor. Și a profesorilor, pentru că părea că ne număra și ne măsura pe toți în fiecare zi.
Era șase fără zece în dimineața aceea și o noapte albastră. Albastră ca cerneala închisă la culoare. Doar niște felinare de stradă luminau timid rare colțuri de străzi depărtate care deveneau acolo niște bălți galbene înghețate scânteietoare. Nicio mașină nu trecea pe stradă la ora aceea. Era o liniște de mormânt, care părea că vine dinspre Cimitirul Municipal, aflat vizavi de autogară, și se înstăpânea peste noi toți. Brașovul nu mirosea a nimic atunci; strivit de gerul tare al iernii, părea că nici nu mai respiră. Noi, călătorii, așteptam, cu mâinile în buzunare, pasivi ca și când ar fi trecut jumătate de secol peste noi, încremeniți, fără speranță. Așteptarea devenise și mai grea. Dar ce așteptam? Un chibrit providențial, lumina de la capătul tunelului de care vorbeau toți și care ajunsese și ea subiect de făcut mișto ca și alte subiecte care mie mi se păreau foarte serioase, ca de pildă de ce mama naibii oamenii din jurul meu nu se sinchiseau de nimic, de ce luau totul în derâdere, împinși mai degrabă spre loisir decât spre muncă și scoteau un banc din orice, chiar și din moartea mamei lor. Îi urmăream cu ochii pe toți călătorii aceia, pe care abia acum reușeam să-i privesc cu adevărat. Îi priveam depărtându-se sau apropiindu-se de autobuz cu pași când mari, când mici, în hainele lor gata ponosite, purtate ani la rând, spălate și răsspălate, decolorate, în resturi de culori terne, cu chipurile lungite de nesomn sau de griji. Mă gândeam că unii sunt mai calmi, unii sunt mai nervoși, și nu cred că greșeam prea mult. Silueta autobuzului se strâmba atunci sub corpurile mai înalte sau mai scunde ale oamenilor care până atunci nu erau pentru mine decât niște șepci, căciuli, gulere obișnuite și care desenau la fiecare pas drumul întoarcerii din locul din care plecaseră.
— Fumează cineva? se auzise o voce groasă.
Niciun răspuns. Tăcere. În continuare tăcere. La un moment dat s-a auzit un Eu! moale, abia perceptibil, ca și când, dacă cineva ar fi vorbit așa în mod obișnuit, te-ar fi durut urechile de la efortul făcut pentru a auzi ce spune. Atât. Eu! Oh, Doamne! Ce-mi păsa mie cum vorbea omul? Eram salvați, ca să zic așa. Cineva fuma! Avea chibrituri sau o brichetă la el. Un tânăr cu căciula trasă bine pe frunte până la rădăcina nasului și țigara aprinsă în mână, cu pielea mată, a scos din buzunar o brichetă. A aruncat chiștocul pe jos, l-a strivit sub talpă și-a zis:
— Am o brichetă, dar nu-i mai merge piatra. Abia am reușit să fac o scânteie ca să-mi aprind țigara asta.
Ultima scânteiere a pietrei se dusese pe o țigară! Îi sărise piatra. Păi însemna că nu avea brichetă. Avea un obiect pe care ar fi trebuit să-l arunce la gunoi. Atunci, am asistat liniștiți, toți la locurile noastre, ca la un spectacol, cum tânărul i-a întins bricheta șoferului, cum șoferul a încercat pătimaș de vreo zece-douăzeci de ori să scapere o flăcăruie pentru făclia din mâinile lui. Se adeverise, brichetei îi sărise piatra și mergea în gol, ca apoi să nu mai meargă deloc. Șoferul i-a dat înapoi tânărului obiectul, inutil. Situația era ca la început. Era un ger de ni se lipeau nările și respirația caldă pe fularele noastre forma bobițe de gheață sclipitoare în dreptul nasului. Din când în când se auzeau pocnete care veneau dinspre autobuz. Eu nu mai puteam gândi de teamă că nu voi ajunge la timp la ore. Gândurile mele rămăseseră încremenite acolo unde le lăsasem când înțelesesem că nu voi putea pleca din autogară în ziua aceea. Mi-am dat seama că pocnea tabla din care era făcut autobuzul, atât de ger era.
Peste un timp, nu știu cam cât trecuse, câteva minute cred, sau așa ceva, cineva s-a gândit cu voce tare și-a zis să împingem autobuzul că poate se încălzesc așa țevile, sau măcar noi. Era pantă la ieșirea de pe peronul autogării și cu puțin noroc l-am fi împins la vale. Și cu multă forță.
S-au pornit mai întâi bărbații mai tineri, vreo patru. Icneau doar în jurul autobuzului cu mâinile și trupurile împinse, strâns lipite de tabla înghețată a autobuzului, cu un picior în aer, flexat și cu celălalt picior înfipt bine în zăpadă. Apoi se apropiară și cei trecuți de-o vârstă, vreo trei. Atunci autobuzul parcă ar fi zis nu mă mișc, mă, d-aici, nu mă mișc, nu înțelegeți?
— Poate că dacă ar veni și toate femeile, se auzi o voce, atunci am putea să-l pornim și să ne urnim de-aici.
— Dacă și la puteri sunt reduse ca la cap, mai bine lipsă, domne’, zise unul cu șapcă neagră pe cap și cu urechile înroșite de ger de stăteau să-i crăpe. Pierdere de vreme! Femeia trebuie să fie frumoasă și atât. Lasă că e bărbatul suficient de deștept. Azi toate au facultăți.
Pentru un moment s-a făcut liniște. Liniște perfectă de început sau sfârșit de lume. Ce lungi mi s-au părut acele minute care au urmat! Dintr-odată nu mai era vorba despre șoferul care uitase chibriturile, ci despre capacitățile femeilor de a gândi și a împinge. Nu mă așteptasem la acest lucru. Lumea rămânea o ipoteză care trebuia verificată în fiecare zi.
— Mai bine mergem să bem un coniac, măi nea Dumitrescule. Să bem oleacă să ne-ncălzim. Sau te simți jicnit că nevastă-ta n-o să te lase?
— Nu se zice „jicnit” ci „jignit”, cu „g” nu cu „c”, sări ca arsă și cu zâmbet trufaș o femeie cu o mutră acră. Nu-i treaba dumitale dacă îl las sau nu, și nu fi mojic. Mie nu-mi plac bărbații deștepți de teapa dumitale. Ai scânteie de scandal la ora asta?
— Asta o zici pentru că ești urâtă. Cine ești dumneata să mă faci pe mine mojic? Ori te crezi mai brează? continuă cu ochi sticloși amicul domnului Dumitrescu.
— Hei, cocoană, tacă-ți fleanca, să nu te iau eu acum de gulerul matale umflat! Nici dumneata nu ai rămas mai frumoasă, degeaba te ițești dindărătul gulerului, se arătă altul cu o cataramă sclipitoare la cingătoare.
— Eu nu spun oricărui terchea-berchea așa tam-nisam cine sunt, triumfă femeia cu zâmbetul trufaș.
În capul meu se făcuse liniște. Ca într-o biserică. Cred că erau în stare să continue așa mult timp. Atunci mi-a sărit în ochi din spatele autobuzului o firmă luminoasă care licărea când verde, când roșie de-ți lua ochii. O ceață roșie începea să se formeze în mintea mea, colora aerul din fața ochilor mei, ceva roșu striga în gâtul meu. Cu ochii răniți de lumina colorată a neonului, vedeam cum se transforma lumea din jur. Era uimitor și dezolant în același timp. Ar fi trebuit să iau străzile în spate ca să-mi calmez furia, revolta, ranchiuna care m-ar fi împiedicat să-mi aliniez ideile cu interesul. Eu, care crezusem că suntem cu toții în aceeași barcă, sau autobuz să zicem, acum captivi, prizonieri, o pradă, obligați să respirăm toți același ger, victime ale aceluiași incredibil de iresponsabil conducător, acum îi vedeam pe toți desolidarizați, stane de piatră mușcătoare. Prada devenise prădător. Omul care catalogase toate femeile din grup își împungea cu degetul obrazul în dreptul gingiei râzând ca o balenă de ceea ce provocase. Mi-a venit în minte gândul groaznic că o să rămân tot Ajunul în autogară cu niște străini bădărani și m-a cuprins o stare de confuzie, de dezordine și mai mare, care devenea ca o pată de ulei pe hârtie de sugativă. I-auzi! Capete reduse și pierdere de vreme, de parcă multă minte îți trebuie să împingi un autobuz congelat și am fi avut unde să ne ducem altundeva de aici. Aveam impresia că toată lumea se uita la mine, dar am constatat că nu se uita nimeni. M-am dus să-i spun bărbatului că numai femeile spartane nasc bărbați adevărați. Chiar începusem propoziția, dar, gândul că o scenă ca asta n-ar fi aranjat nimic la ora aceea, pe gerul acela mușcător, m-a cuprins pe loc și-am abandonat. Scena deja se derula sub ochii mei și mă bucuram că nu eu eram în centrul disputei. Mă menajasem oare pentru întâlnirea cu directoarea? Dar, bine, am hotărât. Fiecare cu ocaua lui. M-a hotărât să chiulesc din propria mea viață. Mai bine să tac și să-l jignesc cu indiferența mea. Nu eram cu toții decât șapte bărbați și cinci femei lângă autobuz. Femeile celelalte se hotărâseră între timp să împingă și ele autobuzul cu șoferul la volan. M-am apropiat deci și eu, cu pași rari și nehotărâți de gândul vreunei izbânzi. Ne lipiserăm palmele înmănușate de tabla înghețată bocnă, printre trupurile bărbaților. Și oricât ne-am opintit cu toții, și ori de câte ori s-a auzit Hop! Hai!, Hop! Hai!, autobuzul tot nu se clintea. Cu palmele înghețate dureros, că nu mai puteam să ne mișcăm degetele, am renunțat cu toții și începuserăm să ne plimbăm în cercuri mici, suflând în pumni, aduși de spate, și mai enervați și mai ațâțați de evidența neputinței noastre. Urnitul prin împingere în afara teritoriului autogării, ultima noastră speranță, se dovedise a fi zadarnic. Speranță spulberată.
Aveam impresia că trecuse de ora șase jumătate demult și că acele ceasului se învârteau mai repede ca de obicei. M-am uitat la ceas și se făcuse șase și un sfert. M-am gândit că nu era totuși așa de disperată situația, poate totuși am fi putut încă pleca. Până la Codlea ar mai fi două stații de autobuz și calculele mele spuneau că autobuzul s-ar umple de călători la prima stație și, deși s-ar fi pierdut câteva minute bune cu urcatul oamenilor navetiști, la a doua stație nu ar mai fi oprit și măcar am fi câștigat câteva minute. Așa făceau de obicei șoferii, de ce să nu fi făcut la fel și atunci? Când mă gândeam la asta, mă neliniștea și mai tare faptul că navetiștii din stații, credeam eu, fierbeau de nervi, pentru că știam că erau mulți navetiști care mergeau la Colorom, fabrica de culori care colora zăpada în roșu, și ar fi făcut un scandal monstru dacă șoferul nu ar fi oprit autobuzul în a doua stație, La Podu’ lui Janos.
La șapte începeau orele mele în ziua aceea. Orice variantă mi se părea bună, dar dacă aș fi fost și eu în stația în care nu ar fi oprit autobuzul? În jurul meu auzeam frecvent Marți, trei ceasuri rele. Groaznic! Și eu nu plecasem din oraș. Era doar primul ceas rău? Mai urmau două? O, Doamne! Și ca să ajung la liceu de la stația în care mă lăsa autobuzul, mai aveam de mers pe jos cam zece minute minimum; mai trebuia ori să traversez un deal plin de zăpadă pe care îl urcam greu și primăvara, ori s-o apuc pe șoseaua principală care ocolea, dar pe care puteam merge mai repede. Dacă aș fi alergat peste deal, aș fi făcut vreo șapte minute, m-aș fi dus direct în clasă, cu haina pe mine și gata.
Din momentul acela bărbații nu mai reușeau să astupe gurile nevestelor nervoase, iar gurile bărbaților erau astupate doar de cuvinte greu de reprodus. Era o rumoare dureroasă. Acum mă gândeam că oricum totul era pierdut pentru prima oră. Aveam copii cuminți în clasă, directoarea ar fi putut să nu-și dea seama că lipsesc. Dacă îmi tăia orele din ziua aceea, salariul meu devenea mai mic cu zece la sută luna viitoare, adică făcusem naveta cam degeaba toată luna decembrie din punctul acesta de vedere.
Îmi făceam speranțe. Altele. Mă gândeam că, în ziua aceea, de serviciu era domnul profesor de istorie Georgescu, care nu i-ar fi spus directoarei că aș fi ajuns puțin mai târziu. Când se întâmpla ca vreun coleg sau vreo colegă să întârzie din cauza navetei, dacă era de serviciu, domnul Georgescu mergea în clasa la care profesorul nu ajunsese la timp și le povestea elevilor despre Columb și despre caravelele lui. Tuturor aceeași poveste, elevii erau cuminți, directoarea nu știa nimic de toate astea, nimeni nu suferea. Ei da, caravelele lui Columb funcționau, autobuzul nostru, nu.
Mă gândisem. Poate exista un telefon, un chioșc de cafea, de țigări, mereu existau în autogări. Telefonul public. Dar, în ziua aceea, culmea, nu puteam să dau niciun telefon, pentru că nu exista telefonul public portocaliu pe niciun stâlp din autogară. Autogara rămăsese fără, pentru că singurul telefon atârna tâmp de un stâlp, prins într-un singur cablu albastru, fără receptor. Cine a mai pomenit? Ei bine, nu era niciun telefon public funcțional. Aș fi sunat la secretariatul liceului ca să anunț că nu pot pleca din autogară din Brașov și că ajung cât de repede pot.
Colac peste pupăză, toată autogara era pustie, niciun trecător. Doi bărbați s-au rupt de grup și-au plecat spre chioșcul mereu deschis în colț care vindea în fiecare zi cafea fierbinte de la plic și țigări, biscuiți Picnic, ciocolată, brichete, chibrituri și alte mărunțișuri. Se pare că vindea și coniac la pahar. M-am dus și eu ca să cumpăr o brichetă, un chibrit. Atunci, ca să vezi, am citit un anunț scris cu pastă albastră cu litere mari pe o hârtie lipită cu scoci pe geamlâcul din termopan alb: INVENTAR și, dedesubt, până la 23 decembrie. Incredibil! Era incredibil. Păi aia era ziua de 24 decembrie. Era Ajunul Crăciunului. Eu mergeam la școală și ni s-ar fi dat și al treisprezecelea salariu înainte de Crăciun (cu care pe atunci puteam să îmi plătesc singură chiria pe o lună și biletul de autobuz spre acasă la părinții mei, la Câmpulung și cam atât), nu puteam să confund zilele. Și nu trecea nimeni pe stradă! Era incredibil. Trebuia să fi fost deschis chioșcul! Nu-mi venea să cred! Cei doi s-au întors cum plecaseră, bombănind.
M-am așezat pe o bancă, cu fața spre autobuz, că să nu ratez cumva plecarea, dacă s-ar fi întâmplat, fără să mă mai gândesc la nimic. Mă resemnasem, prima oră era pierdută. Directoarea mi-ar fi tăiat orele. Clar! Șoferul dispăruse. Nimeni nu știa pe unde era. Lăsase ușa autobuzului deschisă. Da, poate la ora a doua, de la opt, să mai fi ajuns. M-am întors spre grup odată cu cei doi. Am auzit doar:
— Dacă plouă, plouă. Dacă nu plouă, nu plouă. Tâmpiții rămân tâmpiți.
În grup se lăsase o tăcere grea. Se auzi o tuse tabagică, oarecum stingherită, și apoi:
— Cine-i aia care se târă încoa’?
— Stați, maică, să mă urc și eu în autobuzul ăsta, am auzit imediat o voce, în urechea mea. O bătrână scundă, într-un baston, mergea cu pași foarte mici pe zăpada înghețată care îi troznea sub ghete. E autobuzul de șapte fără un sfert?
— Nu, e cel de șase, care nu a plecat, i-am răspuns scurt. Are motorina înghețată și nu pornește. Mamaie, nu aveți niște chibrituri?
— Ba da, am, maică, am. În timp ce scotocea prin sacoșa ei de fâș, îmi povestea: M-am dus la cimitir la fată. Mi-a murit acum zece ani. Îi aprind o lumânare de Crăciun, de ziua ei. Azi am plecat mai târziu, că era frig rău în casă și am dormit cu hainele pe mine. Mi-am încheiat greu nasturii de la palton și am pierdut autobuzul de ora șase.
În sfârșit, a scos din sacoșă o cutie mică de chibrituri pe care aproape că i-am smuls-o din mâini și m-am dus într-un suflet spre autobuz, de parcă aș fi salvat țara de sub cine știe ce teroare. Nu știu de unde a apărut atunci căciula brumărie. I-am dat chibriturile. Șoferul s-a așezat cu burta în sus pe scândura lui cu rotile, s-a împins ca de obicei în călcâie sub autobuz, a scăpărat câteva bețe de chibrit sub țevi, am văzut o scânteie, apoi o flacără mare ieșind de sub burta autobuzului și, în timpul acela, unul dintre bărbați a pornit motorul autobuzului, ca să câștigăm timp. M-am uitat la ceas. Când am auzit huruitul, nu era decât șase și jumătate. Mi se făcuse cald, simțeam cum șiroaie de transpirație curg pe spatele meu, cum lunecau câștigând în mărime cu fiecare por deschis larg al pielii. Mi-am șters spatele cu cămașa, apăsat, ca să scap de senzația de femeie înnebunită. Vroiam să mă gândesc la altceva în ciuda zilei pornite foarte prost, la orice altceva, la acea zi care mă aștepta, la Crăciun, la autobuzul care m-ar fi purtat peste munți, acasă, la ai mei, care m-ar fi așteptat. Nu izbuteam să fac pierdute gândurile care mi se încolăceau doar în jurul orelor de la liceu. Mai era timp și de prima oră, dacă șoferul ar fi pornit chiar atunci, și-aș fi fugit până la liceu, apucam strada care urca drept dealul, și-aș fi intrat direct în clasă.
Bătrâna nu părea să înțeleagă mare lucru din cele întâmplate și venea prea încet spre autobuz după părerea mea, pesemne ca să nu alunece. Eu am prins-o pe bătrână de mâini și am cărat-o aproape pe sus spre ușa deschisă a autobuzului. Cu un picior pe scară și cu mâna în mâinile bătrânei, l-am auzit pe șofer spunând cu ton de glumă:
— Aruncă-te, babo! și apoi autobuzul s-a urnit și a părăsit autogara.
